Cum faci un insomniac să revină la normal? Îi aduci aminte că are un blog, că are pitici pe creier pe care știe că vrea să-i împărtășească și cu alți oameni și îi mai spui că dacă scrie după miezul nopții, textul lui va fi groaznic, fără noimă și ușor de interpretat greșit. Eu sunt blogger-ul “în chestie”; despre mine este vorba. Eu sunt aia care se zbate în ultima perioadă să-și pună gandurile în ordine, ca mai apoi să le poată așterne undeva unde să reușească să se facă (și) înțeleasă… Inspirată profund de poveștile acelea în care într-o zi, cineva s-a săturat de cum mergeau lucrurile în viața sa și a decis să facă o schimbare, m-am trezit dimineață vorbindu-mi în gand și făcandu-mi autosugestie că voi scrie la o oră cat de cat decentă și, Slavă Domnului, văd că mi-a și reușit.
Trecand peste bucuria acestui moment, trebuie să spun că azi noapte (de fapt, mai degrabă – dimineață) m-am gandit de două-trei ori dacă să apăs butonul PUBLICĂ, după ce am scris toate acele randuri despre omenire, oameni, Romania și cat de dezamăgită sunt eu de toți și de toate. M-am uitat în sufletul meu, atat cat am putut la ora 4.30, după ce nu dormisem toată noaptea și am decis că DA – postarea merită a fi publicată. Că vreau să împărtășesc oamenilor durerea mea. Că poate nu sunt singura care simte asta. Că poate cineva se simte inspirat în vreun fel sau altul să facă o schimbare (am și vise din astea…).
Dand pe repede-nainte spre ora trezirii, mă așteaptă nici mai mult nici mai puțin de șase mesaje în spațiul virtual. De la oameni cunoscuți, rude, prieteni. Toți – foarte fericiți că mi-am reluat activitatea pe blog. Și tot…toți, contrariați de …ura mea față de propria-mi țară: “- Da’… chiar așa de rău (îți) e aici?” Și-atunci m-am prins că:
- nu e în regulă să scrii pe fond de oboseală maximă;
- un disclaimer e întotdeauna binevenit;
- oricat de bine intenționat ai fi, cuvintele tale pot și vor fi fi greșit înțelese de unii oameni. Și că asta e ok. Pana cand intră-n scenă Mama.
În momentul în care Mama, prietena mea cea mai bună, spune că textul proaspăt scris poate fi interpretat foarte ușor în mod eronat, încep să mă gandesc că e mai bine să citesc “ciorna” de mai multe ori. Realizez că, în euforia redescoperirii faptului că pot găsi ceva timp să-mi aștern ideile, am uitat să-mi aleg cuvintele, să scriu poate mai succint și mai obiectiv ceea ce vreau să transmit. Săraca Mamă…se înrijorează că un astfel de text îmi poate dăuna în tot ce vreau să fac ulterior în viață, că lumea e rea și abia așteaptă să te prindă la colț. Ăsta e unul dintre multele motive pentru care Mama e cea mai bună prietenă a mea: e autentică. Nu îndulcește adevărul. Mi-l prezintă așa cum e, tocmai pentru că mă iubește sincer și dorește să-mi fie bine. Dacă înainte mă supăra franchețea ei, acum o consider un dar… Recitind textul într-un moment de stare fizică mai bună, am înțeles exact de ce Mama se îngrijorează…pana și eu era să cred că urăsc Romania. Doar că nu e deloc așa. Deloc…
Vatra Dornei, Romania
…așa că vreau să fac lumină. Fie că distribui o postare pe Facebook sau scriu eu însămi ceva legat de Romania pe blogul personal, în orice mod o fac, niciodată, dar NICIODATĂ nu îmi voi urî țara. Țara sunt și EU. E parte din mine, e cartea mea de vizită. E drept că uneori am o mică ezitare în a o oferi cuiva, dar asta e pentru că, după experiența traiului într-o țară străină, te și temi uneori să nu fi confundat cu acei concetățeni care nu fac cinste țării în afara granițelor acesteia.
Cu toate acestea, Finlanda a fost țara care mi-a oferit șansa să-mi arăt originile într-un mod care să mă facă să mă simt mandru de ele. Nu doar prezentările Powerpoint de la anumite cursuri (îi mulțumesc pe această cale doamnei profesor Kristiina Peltonen pentru șansa oferită!), ci și (aparent) scurtele și simplele momente de socializare între studenții internaționali sau studenți-profesori. Nu puține au fost momentele în care micile glumițe la adresa romanilor, făcute de anumiți colegi sau cunoștințe, au fost întampinate de subsemnata cu un sentiment de frustrare, urmat de explicații scurte, respectuoase, dar la obiect, tranșante, menite să facă lumină într-un ocean internațional întunecat de micro-agresiune, rasism, ignoranță… Nu de puține ori am vorbit despre ospitalitatea specifică nouă, de comunicativitatea și căldura noastră, ca popor. De munții noștri minunați și ce istorie dureroasă, dar și frumoasă găzduiesc. Am gătit romanește pentru studenții internaționali, dar și separat, pentru prietenii mei finlandezi. Am participat la trei sau patru întalniri studențești de tip International Dinner, unde am pregătit prezentări cu și despre frumoasa mea țară. Și da, am simțit fiecare cuvant și cred că Romania încă mai are oameni frumoși sufletește, care pot schimba ceva.
Nu mi-a fost întotdeauna ușor să merg la cursuri dimineața, știind că în urmă cu doar o seară, doi romani dăduseră o spargere în -poate- cel mai liniștit carter din Turku, sau în magazinul cel mai sigur din comuna cea mai pașnică de langa orașul mai sus-menționat. 
Nu interesa pe nimeni că spargerea fusese comisă de oameni din comunitatea rromilor; în ziar, tot ca romani erau descriși.
Dar dacă nu schimbăm nimic și sperăm că se întamplă ceva magic?
Poate binecuvantarea mea a fost să fac parte din acest minunat program masteral internațional centrat pe Educație, în care am avut cursuri și opționale care ÎNTOCMAI subiectul acesta îl tratau: diversitatea culturală și respectarea diferențelor dintre locatarii Terrei. Nu de puține ori am luat cuvantul, vorbind chiar și despre diferențele regionale din cadrul propriei mele țări. A fost un curs autentic, în care am învățat extrem de mult nu doar despre cum pot să respect mai bine ființe umane din alte colțuri ale lumii, dar am și reușit să pătrund mai adanc înlăuntrul meu, m-am conectat mai puternic la identitatea mea ca fiică a Romaniei. Am învățat să-mi iubesc țara mai mult. Sunt sigură de asta.
Dar, ca în orice familie care se respectă îndeajuns încat să-și spele rufele murdare în intimitatea propriului cămin, fiica asta afectuoasă dar și ușor cicălitoare și cu spirit critic – pe nume Cătălina – își varsă uneori of-ul de față cu frații și rudele. Doar așa simte că poate să spere din nou în mai bine; doar așa simte că poate, poate reușește să contribuie și ea catuși de puțin la o schimbare pozitivă a țării sale. Desigur, putem vorbi acum despre toate acele lucruri care știm că nu funcționează corect în spațiul carpato-danubiano-pontic, de la infrastructură, la economie, de la agricultură la turism, de la atragere și management de fonduri la sănătatea publică. Dar oricat ne-am forța să înțelegem ce se întamplă și mai ales de ce, o singură mare problemă reiese mereu, întocmai unui mușuroi de cartiță pe care tocmai l-ai aplatizat, doar ca să constați că a apărut altul doi metri mai la stanga/dreapta: EDUCAȚIA.
Fără o Educație bine pusă la punct, suntem destinați pierzaniei. Un popor extrem de ușor de manipulat, lăsandu-se pradă intereselor unor Mai-Mari, care și ăia se lasă supuși intereselor unor Și-Mai-Mari (pentru că nici ei nu au avut parte de o Educație corespunzătoare, altfel ar pune accent pe calitate, ar ști să aleagă și să gestioneze corect ceea ce contează într-o țară). De la numărul de bănci, de farmacii pana la prețurile celor mai banale alimente, de la modul în care ești servit în orice instituție aparținătoare Statului pana la calitatea actului de învățămant, totul ține de … EDUCAȚIE. Atat timp cat
Regulă vs Excepție, Cantitate vs Calitate, Realism vs Viziune
ești o țară care pune accent pe cantitate în detrimentul clar al calității, nu ai cum să generezi cetățeni pregătiți pentru societatea pe care te lauzi cu atata nerușinare că vrei s-o creezi. Multe hartii de intocmit în orice serviciu de bugetar, multe sacrificii ca să menții un angajat cu carte de muncă, ca să te menții ca angajat undeva, multe haine – să dăm bine în orice situație, mult lux, mult acces la orice și oriunde, multă avere, multă mancare, mult gunoi: suntem societatea lui Mult-pe-Dinafară-Puțin/Deloc-Înăuntru. Suntem goliți de sentimente, dar plini de ifose. Așa suntem cuceriți: “E liber (la) orice, dar vrem la schimb sufletul tău, liniștea ta (și în cele din urmă) viața ta.”
M-am tot gandit că suntem așa de ușor manipulabili doar din cauza faptului că s-a trăit mult prea greu în ultimii ani de comunism sau poate, pe toată durata sa. Atat de greu, încat cand în sfarșit romanii au avut dreptul la libera exprimare, la libera circulatie, etc – au dus înțelegerea acestor drepturi la extrem. Însă încep să cred că o fi vorba și de ADN-ul nostru; cred că ne place superficialitatea. Ne încantă Materialul. Ne simțim bine să facem eforturi supraomenești în anumite aspecte ale vieții, doar ca să strălucim public în altele. Adorăm să ne afișăm bling-bling-urile, BMW-urile, casele, Rolex-urile sau ce se mai poartă acum, Manolo Blahnik-ii și alte asemenea achiziții. Ni se pare că suntem goi dacă ținem toate astea pentru noi și nu arătăm tuturor ce facem în orice moment. Suntem ignoranți în legătură cu mijloacele prin care obținem cele enumerate mai sus. Nu contează pe cine rănim pe cale, scopul scuză mijloacele. Ne educăm și copiii așa, în spirit de competiție acerb și lipsit de loialitate, pe principiul: Dă-i în barbă dacă e nevoie! Sărim ca arși dacă cineva îndrăznește să aibă cea mai mică umbră de observație asupra noastră și mai ales a odraslelor noastre, dar nu vrem să admitem că ne auto-educăm și îi educăm total greșit. Pentru noi, simplitatea este pentru proști. Toate astea, în țara cu cel mai mic salariu pe economie din toată Europa, cu cel mai mare indice de infracționalitate și violență, cu cele mai multe cazuri de boli grave precum TBC, boli cardiovasculare sau cancer de col uterin. Da, adevărul este că e bine să ai două merțane în fața casei, trei business-uri în familie și ‘jde mii de euro în cont făcuti cine știe cum: le poți folosi ca monedă de schimb cand hoitul îti va putrezi de boala, pentru că nu ai timp acum să te auto-educi spiritual și fizic. Tu acum tre’ să cheltui, frățică.
Nu rad și nu spun asta cu răutate. Dar o spun cu dezamăgire și o oarecare ironie pentru că mă doare cand văd atata prostie la TV, atata manipulare crasă și naivitate din partea noastră, ca popor. Nu mai avem acces la o emisiune frumoasă, nu mai știm să apreciem un documentar, tot ce ni se oferă la nenumăratele canale TV și radio din Romania (cele mai multe din toata Europa, apropo!) sunt emisiuni cu fete care se dezbracă, își caută ursitul și se ceartă ca la ușa cortului.
Emisiuni manelistice, cu iz de cort. Nu tu cultură, nu tu ceva practic, nu tu umor de calitate, de bun simț. Emisiuni de umor cu înjuraturi si conținut pornografic înainte ca elevii să adoarmă, iar filmele ușurele, de comedie, mutate după ora 23, cand mai toti copiii dorm. Și culmea e că nu televiziunile-s vinovate, noi suntem: oferta se mulează cererii. Dacă le-am face o surpriză Antenelor și altor televiziuni asemănătoare să nu mai urmărim porcăriile lor, să nu le mai facem audiență, cred că s-ar schimba ceva.
Oricate injurii mi-aș lua pentru ceea ce am scris mai sus, îmi asum asta. Tot ce știu este că deși consider că toată omenirea se află în plin proces de degradare morală, la Romania situația e cu atat mai gravă, cu cat am avea resursele să stopăm acest proces, doar că nu vrem. Apropo de vrut, poate că greșesc, dar eu una efectiv refuz să-mi cresc copilul într-o societate îmbolnăvită fizic și spiritual. Refuz să îl cresc ahtiat după telefoane și tablete, refuz să-l transform cu mana mea într-un autist virtual sau într-un copil insensibil la sentimentele celorlalți, incapabil să-și gestioneze emoțiile, incapabil să transmită și să primească bucurie, pace. Nu spun că voi și reuși, e incredibil de greu să ții piept valului, dar mă încăpățanez să încerc. Deocamdată, poate că mă ajută faptul că nu mă MAI interesează ce faimă am în spațiul online, nu MAI trăiesc pentru like-uri și viața mea nu MAI depinde de vizualizările de pe Insta. Și mi-ar plăcea ca și el, copilul meu, să simtă independența asta. Atat.
Și ca să îmi demonstrez mie încă odată că tocmai pentru că-mi iubesc țara atat de mult, mă doare ce i se întamplă și vreau să pornim o schimbare, voi adăuga prezentarea PowerPoint făcută acum doi ani, la finalul unui curs de la Universitatea Turku, Finlanda.
Pentru că poți fi dezamăgit și să iubești în continuare.
Romania – The Land of Beautiful Paradoxes
A Finn-tastic Journey 