The Fear

Whether it’s school work, job time, relationships, health, whatever – Fear is always that tiny ghost inside our hearts or brains that follows us everywhere silently, only to pop up at the most inconvenient time.

I have been busting my brain over the last year to make sense of everything that is happening in my own insignificant human life, from work to marriage and studies. I’ve always been the kind of person who talks about these things, who says them out loud, thinking that this is the only way I can release them and make place for better feelings. But it never really worked. Otherwise, I guess I wouldn’t have still felt it, at times.

Last night I realized that I am still bringing Fear to the table in many aspects of my life. But – the most stringent one is the studies sector. I have been given this incredible opportunity to finalize my Master Degree studies in Finland – in an online setting, due to the pandemic. Any other student would have grabbed this chance without thinking twice, working their hearts out to be the best version of themselves and get the diploma. Not Catalina, though. In the wake of the second semester, I have found myself in an ocean of teacher paperwork (personal files, tests, reports, tables), preparation for an important inspection, trying to be a good head-teacher to a class of high-school kids, and perhaps, the most beautiful, important yet challenging of them all – being a MOM.

Last night I tried to summarize twelve pages of an educational research study in only one page. As I was sitting in the kitchen trying to read them and highlight the most important ideas, my daughter was in her most energetic state of the entire day. So I had to quit everything, do some dancing sessions, turn back, read a few more lines, dance a little more, draw some dwarves and flowers on a paper, come back and read, draw some more. And so on. After putting her to sleep, I crashed into bed, being virtually unable to keep my eyes open anymore. The only thing that kept me awake for a few more minutes was the idea that this academic year, this year where I’ve actually had the chance to finish the program, would be yet another one where I fail to do so. I fell asleep dreaming about exams and a thesis that wasn’t gonna be able to write itself.

The moment I woke up, something has shifted in me, though. I opened my eyes with the speed of light. I sat by the bed imagining I am right before going on air, when the producer says: 5, 4, 3, 2….and at ONE all I know is I was already up. I put some uplifting music in my earphones, and after a quick gymnastic session, I washed my face and went to read three pages, while jotting down the main ideas. And as I was writing them, it suddenly dawned on me: Fear is only powerful when you allow it to take over you. And it’s easy to figure out what triggers these moments. It’s the loneliness. The sadness. Feeling small, insignificant… for years. The past with its frustrations. Feeling un-loved. Un-appreciated. Demotivated. And tired – emotionally, psychologically, more so than the physical exhaustion.

But then you remember the reasons this Universe has been giving you, those little things that are, in fact, so huge. They remind you of your inner strength. They make you come back to your true essence, the one you know you are. Whether it’s your daughter’s smile in the morning, a quick Hello from someone dear, a student’s drawing, a nice song in your earphones, a cup of coffee, a window that faces the Sun, and a deep breath of fresh air – it’s the little, constant things which we usually take for granted, that make all the difference, that replace Fear with Trust.

Life is made up of all these fleeting moments that make us grow and evolve. Getting rid of Fear, in whichever shape or form, is no picnic. It requires resilience, complete openness and accepting that there’s power in vulnerability. That there’s never too late to learn something new, and become a better YOU. Sounds cheesy? Yup. But this time, it’s true. Fear might be necessary for the brain and the body, but not for the heart and the soul… not for the long run, at least. So, I’m thinking, isn’t it better to release what I can’t control but do the best I can with what I have, in the meantime, and hope for the best?

I’m writing these words while I still have a few more lines left for my article summary. But when inspiration hits you, you ‘hit’ back with a blog post. And a smile on your face. And less fear, more trust. “I still have my fears, but I am committed to working on them”. “So maybe I’m graduating from this Program, after all.”

Way to go. Thank you, Universe 🙂

A Ray of Light

She sat there, knees on that little bench, eyes closed. She tried to breathe through her mask, but somehow the air was not coming through. She looked behind her, then to the left and the right. She was all alone, not a living soul inside. Except you could feel the presence of so many higher beings…

She took the mask off, carefully placing it inside the plastic bag in the pocket of her laptop bag. She closed her eyes again, trying to focus on the silence, trying to find some words, only to have them open again, two seconds later. A white ray of sun had just broken through one of the huge stained glasses and the entire Church became a castle of light.

She smiled. She didn’t know if she should take this as a sign or not. But it felt good, it felt right. She closed them again. She had come to see her friend, this Saint of a different Church than that which she belongs to, but one she had discovered since her younger years. For a moment there, the energy of this beautiful being who died for Christ felt closer to her than ever before. She found herself whispering: ‘I’m sorry, Saint Anthony, I will not talk to just you, but also to my best friend, Saint Ephraim the New….I hope that’s ok.” And just when she finished saying it, the ray of light got wider. Only this time, she didn’t feel like opening her eyes again. It was ok and she could start.

She had no words planned, no sentences prepared to be written on that white little piece of paper. So she found herself talking to her two friends in her mind, openly and freely. She stated her dreams, her fears, her insecurities and worries. “What do I do?”, “Can you both help me with this?”, “Is this OK, or maybe this other perspective?”

And with every sentence, every question, every fear admitted, she felt more and more liberated. It was like the much needed conversation that one has to have with her best friend from childhood. Like the much needed confession that one should have from time to time with her priest. No longer afraid that two saints from two different Churches are hearing her at the same time, she smiled and let a few tears out. No longer afraid that the tears are a sign of weakness, she let them trickle along the jacket to the little bench. And right then and there, she felt a rush of … peace invading every fiber of her being. “After all, maybe the answer doesn’t lie in a word, a sentence, a problem solved or even a feeling admitted”, she felt.

She stood up, put some money in the little silver box and wrote some important names on the piece of paper. She folded it multiple times and placed it inside with the care of a mother who wants to slowly place the pillow right without waking her baby up. She opened the hallway door and proceeded to the exit. And as she was getting out, she felt like turning around to catch the glimpse of the Church one more time. And in that very second, that VERY fleeting moment in time, the ray of light faded away into something that she perceived to be a slow motion turn from absolute light to reality.

She got out of the Church. Birds were singing, ice was melting, wind was blowing peacefully through her hair. And she knew. She knew that the Ray of Light had, in fact, moved from the Sun, through the glass, right into her heart.

And just like that, she got her answer.

Tratat de educare a timpului…

Aș vrea să fiu una dintre acele persoane multilateral dezvoltate sau experte în multitasking, care pe lîngă două joburi, un masterat și părințeală mai au timp și de un podcast, două bloguri și un tutorial de make-up sau vlog de călătorie pe YouTube. Din păcate, sunt doar o femeie cu două joburi, un masterat, un post călduț de mămică full-time și multă oboseală. În ultima lună, mi-a devenit, spre marea mea dezamăgire, tot mai clar că toată emoția mea și implicarea în a pune pe picioare un proiect educațional, toate visele legate de postări pe blog, podcast-uri și alte asemenea inițiative minunate sunt încă departe de a se concretiza. Iar într-o zi, printre lacrimi de frustrare și neputință, am realizat ceva: SUNT IREAL DE OBOSITĂ. Aproape că mă prăbușesc din mers. Unde și cum, dar mai ales…CÎND s-a întîmplat asta? În încercarea de a-mi răspunde, dar și de a ajuta pe oricine se regăsește în aceste rînduri, m-am hotărît, după cele trei ore de engleză la seral și fix înainte de-a fugi la prichinduța mea de doi ani – pentru încă vreo trei ore de joacă – să scriu ce am descoperit.

Inițial, îmi dorisem ca în postarea curentă să vorbesc despre acele aspecte ale Educației romînești care trebuie schimbate din rădăcină sau la care avem de lucrat, cu siguranță, încă foarte mult timp de aici încolo. Îmi făcusem la un moment dat o schemă unde începusem cu istoria țării noastre, cu evoluția Educației de la 1800 încoace, cu evenimentele-cheie care au răsturnat regimuri politice dar și scara de valori înspre bine sau rău. Mîzgîlisem (dar cu sens) niște notițe într-o pauză, despre schimbările permanente și mult prea dese în componența Ministerului Educației și cît de tare ne-a distrus această lipsă de viziune și comunicare de la o administrație la alta. Mai amintisem (pentru a nu-știu-cîta oară, știu) de succesul educațional al țărilor nordice. Părea că am totul organizat pe hîrtie; mai trebuia doar să dau curs unui moment de respiro (în fereastra dintre două ore de engleză; în fereastra mică dintre două cursuri la master; noaptea la 23-24 cînd adoarme piticuța aflată în plină erupție dentară; dimineața la 5, înainte ca mogîldeața și bunicii să se trezească). Doar că, precum proverbul bine spune, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din tîrg… iar răspunsul acestei probleme este simplu: de fiecare dată cînd începeam să aștern un rînd, apărea neprevăzutul: o hîrtie de completat la școală, cinci hîrtii de completat rapid la cealaltă, catalogul de scris la clasa la care sunt dirigintă, un puseu de febră al Mămăruței, urmat de o infecție, o temă la master, o bunică epuizată fizic pe care vreau să o mai am (că merită să mai trăiască mult și bine), o navetă făcută din bucați și cu ce reușeam (între timp, sunt fericita posesoare a unei mașinuțe), rapoarte/raporțele și raportișoare de trimis acum, urgent, ieri dacă s-ar putea. Și, în tot haosul ăsta, o postare pe blog începe să pară un lux, ba chiar aș indrăzni să spun, un moft.

Într-o seară am rămas la laptop să concep teste pentru clasele la care predau. Teste. Care evaluează, chipurile, elevul. Care îl clasifică într-o categorie și îi pun o etichetă de copil bun, isteț și minunat vs nepriceput, loază, varză. Urăsc testele pentru că, doar cu foarte mici excepții, chiar nu reflectă real tot ce poate elevul respectiv utiliza sau da mai departe în domeniul respectiv sau în viața de zi cu zi raportat la domeniul respectiv. Dar, am mers mai departe, concepîndu-le. Pe la două noaptea am terminat. Începusem pe la 23 – abia atunci am reușit să-mi adorm copilul. Venisem de la seral pe la 19. Nu mă văzuse toată ziua, pentru că dimineața am avut ore la 20 km de casă și cînd am sosit, a trebuit să înaintez niște rapoarte către cealaltă școală, să fac o oră de condus pentru a-mi putea asigura naveta singură. După care, am fugit imediat la orele de la seral. Cum să îi spun NU copilului meu, care nu m-a văzut o zi întreagă și care nu reușise să adoarmă la prînz fără mine – că nu pot să mă joc cu ea? Cum să îi refuz cele mai frumoase momente mamă-fiică? Așa că după conceperea testelor și trei e-mail-uri către profesorii de la Master, după ce în prealabil răspunsesem pe WhatsApp elevilor cărăora le sunt dirigintă, m-am ridicat să merg spre dormitor. Am amețit fantastic, am văzut mii de steluțe verzi și negre și aveam senzația că plutesc dar că totuși, nu-i a bună. Am apucat să mă țin de un dulap. M-am liniștit, am băut o cană cu apă și am plecat la somn….doar că nu mai puteam adormi… eram atît de frîntă și totuși nu reușeam să adorm. Cu infima energie rămasă, mi-am jurat că voi scrie despre TIMP… mai exact, despre LIPSA LUI și despre cît de multe lucruri trebuie să facem în ziua de astăzi pentru un trai minim decent. Dar și despre cît de mult sacrificăm în încercarea de a da un sens vieții, de a ne simți apreciați, incluși, auziți, acceptați.


Acest paragraf vine la o lună jumătate de la scrierea celor anterioare. Ce s-a întîmplat între timp, de m-am oprit din scris? A, nimic. Doar COVID, școala online și alte rapoarte. Plus doi bunici slăbiți și o fetiță care a ieșit abia acum cîteva zile din casă, după ce fusese și ea depistată cu noul Coronavirus. Oricum, trăiască WordPress și opțiunea de save draft.

Mă întreb dacă sacrificiul despre care vorbeam la final de paragraf în octombrie se merită făcut. Dacă e logic, firesc și normal să nu-ți mai educi copilul așa cum trebuie, să nu petreci timp suficient cu el, cu cei dragi, doar pentru a ajunge un profesor respectat. Dar cu copilul “problematic, doamnă, dar lăsați, sunteți cadru didactic găsiti o soluție.”

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine nu mă încîntă deloc să dau societății un om superficial, fără omenie și bun simț, doar cu ideea că banii și tehnologia pot cumpăra lipsa (fizică sau emoțională a) părintelui. Pentru că, iertată fie-mi părerea, cam asta e senzația care pregnează în societatea romînească: această împingere în comunitate a unor oameni fără viziune, goi interior, robotizați de mici. Și mă întreb cît din eșecul educării odraslelor noastre se datorează lipsei de timp a părinților și cît să punem pe seama mentalității greșite a acestora: apetitul pentru material > inteligența emoțională. Și cît din eșecul educației romînești de a da copii formați corect și pregătiți să fie ei înșiși schimbarea în bine este cauzat de lipsa de timp și cît – de propria mentalitate greșită a dascălului (incluzînd orgoliu și neputința de a realiza dacă/unde/căt și cum greșește și de a schimba ceva)?

Nu știu, dar pentru mine timpul…e acest inamic nevăzut. Continui să-ți neglijezi copilul, familia, pasiunile (care au legătură cu meseria aleasă, deci nu e ca și cum îți bați joc de munca ta). Totul, pentru a nu rămîne fără salar. Pentru a nu risca să te trezești în restrîngere de activitate. Dar și pentru că-ți dorești să faci performanță în Educație, dar îndrăznești să crezi mai mult în COPIL/ELEV decît într-o hîrtie. E nevoie de schimbare în mentalitate. Și trebuie să încep cu mine, clar.


Nici nu cred că ar fi avut sau ar avea sens să scriu despre istoria formării mentalității noastre ca popor, de la Burebista încoace. Ea se scrie din mers, în funcție de valorile și virtuțile cărora le dăm sau nu putere. Deocamdată suntem coruptibili, răi, materialiști și superficiali. Și ici colo, apar cîțiva oameni buni, cu motivație corectă, care schimbă în bine comunitățile lor. Sunt puțini, dar există, și ăsta e un început. În fața lor mă înclin și sper să fiu suficient de limpede la cap și la inimă cît să mă las inspirată.

Și să nu mai dau vina NUMAI pe timp, chiar dacă el e principalul vinovat.

Să mi-l mai și creez singură. Ca…acum, de exemplu … (a adormit toată lumea, sunt varză, dar mă organizez. Scopul e fain…)

4 (patru).

Stînd aici, în fața laptop-ului, cu șase caiete de lucru la Engleză pentru clasele primare, cincisprezece tab-uri deschise cu resurse online pentru mici și mari, cu un ochi la WhatsApp Web (în caz că mai apare o cerință, o rugăminte de completare document/dosar sau vreo întrebare de la copii) și unul la Messenger (din aceleași considerente), să nu cumva să uit să completez unul din multele documente cerute în ultimile două săptămîni pentru diriginți si profesori, realizez cît de puțin timp mai am pentru mine… MINE însemnînd nu numai eu ca timp fizic (să mănînc fără să înfulec și să uit să mestec mîncarea, să-mi iau medicamentele post-Covid, să beau măcar 1.5 l apă/zi – nu mai visez la 2,5)), dar în primul rînd pentru COPILUL MEU. Constat cu cea mai mare stupoare că eu nu mai sunt mamă. Nu așa cum știu că aș putea fi. Nu mai petrec timp cu Efi, nu mai cînt, nu mai dansez, nu mă mai joc cu ea așa cum o făceam. Nu mai am timp să-i răspund la toate întrebările pentru că “mama are de trimis un raport/un document…mama are treabă, iubita”.

Dar azi…azi am recuperat un pic. Pînă mai înainte, cînd iar am lăsat-o cu bunicii și am venit să pregătesc lecțiile pentru luni. Plus alte documente. Alte rapoarte. Nu zic că nu trebuie făcute și astea. Dar mai cred că mai bine de jumătate din ele nu ar trebui să fie treaba profesorului. Că s-ar putea găsi și alte metode. Pentru a-i mai ușura din muncă. A-l lăsa să facă FIX ceea ce simte el că e născut să facă: să modeleze minți, caractere. Să predea un obiect școlar, cu maximul de devotament de care se simte el capabil. Și a-i alege DOAR pe cei capabili, în primul rînd.

Știi, încep să cred că am dezlegat misterul din spatele acestor așa -zise generații pierdute. O mică-mare parte din dezastru constă și în faptul că părinții nu mai au timp pentru copiii lor. Nu doar asta, dar însuși profesorul nu mai are timp de copilul său. Ajunge, din dorința de a acumula puncte la dosar și a nu rămîne fără ore, din dorința de a nu-și pierde job-ul la un moment dat – să își lase copilul pe telefon, să fie mai mereu absent din viața lui, să nu-i acorde atenția necesară, să nu fie acolo trup și suflet. Ce rezultă de aici? Copii traumatizați, marcați…agitați, depresivi. Copii cărora le lipsește afecțiunea maternă/paternă/ambele. Profesori frustrați și nemotivați.

Dar ce mesaj transmitem noi? Că e bine așa. Că e normal. Că deh, astea-s vremurile. Pe de altă parte, ne plîngem că nu mai avem timp. Că al nostru copil e de nestăvilit. Dar și că elevul X, Y, Z…e scăpat din mîini. Că părinții nu se ocupă de el. Cînd nici noi, ca și cadre didactice, nu mai apucăm să ne ocupăm de ai noștri.

Și inevitabil îmi fuge gîndul la țara lui Moș Crăciun. Unde profesorului i se acordă atîta încredere, încît nu e nevoie de birocrație. Nu e nevoie de maculatură. Nu atîta, cel puțin. Și e timp pentru predare de calitate. Timp pentru a fi profesorul sau învățătorul acela mereu atent la nevoile elevilor săi. Timp pentru proprii tăi copii. Liniște. Da, e drept și că profesorii sunt aleși pe sprînceană. Că numai 10 procente din cei care termină Masterul în Educație în Finlanda (căci despre ea este vorba) ajung să și predea. Poate de acolo și încrederea acordată. Nu cîștigă extraordinar, comparat cu alte meserii, deci nu asta e motivația de a păși în acest domeniu. Poate asta ar trebui să ne dea de gîndit… măcar, așa, un pic.

Pînă la urmă, ca și preotul care trebuie să conducă parohia prin puterea propriului exemplu, și profesorul trebuie să facă asta. Ar trebui să poată să facă asta. Dacă tu nu mai ai timp de tine, de familia ta, timp de respiro, cum și cît poți da celorlalți? Dacă motivația ta de a fi într-o anume meserie e cu totul egoistă, strict extrinsecă, ce așteptări poți tu avea de la oamenii pe care pretinzi că-i îndrumi și modelezi?

Azi se fac patru ani de la prima mea călătorie pe minunatul tărîm al Finilor (așa-mi place să le zic…). Aveam să cunosc oameni cu funcții înalte, dar plini de modestie. Profesori gata să împărtășească orice informație cu mine. Apoi, peste un an – colegi de Master și de campus din toate colțurile lumii, oameni de la care am învățat să fiu mai responsabilă, dar și mai autentică. Mai empatică. Profesori de curs care EFECTIV m-au înțeles, din toate punctele de vedere. Care și-au mulat stilul de predare și comportamentul pe…MINE. Și pe fiecare student în parte. Iar eu i-am luat ca exemplu de AȘA DA.

În cinstea lor și a amintirilor frumoase, am lăsat alte documente și am rupt 10 minute din timpul ăsta, care pare că nu mai ajunge. Pentru că, vorba reclamei,”meriți, (Cătă)”. Da, o să mă coste, pe mai multe planuri. Dar mi-am vărsat un mare OF. Acum mă pot întoarce mai calmă la treabă. Și pentru că avionul spre Finlanda a fost și primul care mi-a înlăturat frica de zbor (cît de cît) :p , îmăpărtășesc albumul care m-a liniștit la drum și pe care-l voi asocia mereu cu Finntastic Journey-ul meu. 🙂

Kippis, 🍻 Finland. Forever in my heart…

Disclaimer: tasta < î din a> nu-mi funcționează, motiv pentru care am recurs la scrierea veche, cu <î din i>. Pe de altă parte, după ce m-am informat mai bine asupra chestiunii legate de modul de scriere al acestei litere, realizez că e mai bună ultima variantă. Pe internet circulă o explicație foarte bine argumentată de ce este mai corect așa. Probabil, pe telefon o să mai continui cu prima variantă, din cauza predicției… dar cred că oamenii care cred altfel au dreptate.


Se spune că atunci cînd ajungi să te compari cu alții, înseamnă că nu ești suficient de sigur pe tine, că nu ai încredere că ești capabil să faci o mulțime de lucruri, de la a-ți împlini un vis personal până la a-i face pe alții fericiți (uneori, primul însemnând al doilea). Ce se întamplă, însă, atunci cand ajungi să-ți compari țara cu altele, mereu?

Dacă ne uităm numai la câți români au decis să plece din țara lor, realizăm că în mintea lor a avut loc, probabil, anterior, o comparație între statul în care le-a fost dat să se nască și să trăiască și alte țări în care viața pare să fie mai bună din toate punctele de vedere.

Acest proces de punere în balanță a calităților și slăbiciunilor țării în care m-am născut nu m-a ocolit nici pe mine. Sunt convinsă că nu am fost nici prima și nu voi fi nici ultima care face asta. În 2017, după doar trei ani de predat în învățămantul preuniversitar de stat, am decis că locul meu nu mai este aici. Nu a fost o revelație, așa cum încep multe povești de succes ale unor români plecați să-și construiască un viitor mai bun. Nu. A fost o acumulare graduală de frustrări dar și de vise pe care știam că nu le pot împlini sub nicio formă aici. Cel puțin, nu în modul în care țara mea este construită acum. Ceea ce mă face poate ciudată este că nu am avut măcar o clipă în minte plecatul ca mijloc de îmbogățire, deși țara pe care pusesem ochii de ceva timp poate oferi această șansă. Eu plecam cu visul unui profesor care simte că nu este lăsat de sistem să exploreze toate modurile în care un om poate forma frumos minți și caractere. Plecam să acumulez informații prețioase și experiență serioasă ca să pot să mă întorc să și FAC CEVA CONCRET.

De la decizia luată în sufletul meu de a părăsi țara și până la a găsi locul ideal pentru perfecționare nu a fost decat un pas. Făcut neintenționat, dealtfel. Dacă ai avut vreodată un sentiment de dejá-vu, vei ști ce spun. De mic copil aveam o senzație stranie cand vedeam conifere. Închideam ochii și vedeam lacuri mari, limpezi langă păduri de conifere. “Corect, vii din Țara Dornelor”, vei spune. Doar că la Dorna nu sunt lacuri… Odată, în timp ce urmăream un documentar despre ținuturile nordice, am avut cel mai ciudat sentiment, de parcă mă întorceam într-un loc unde nu mai fusesem de mult. O fi fost real ce simțeam sau nu, dar mă îndrăgostisem și de muzica lor. Și uite așa, peste ani și ani de zile, profesor fiind, cercetînd de zor pe cont propriu ce sisteme educaționale au alte țări, care e cel mai de succes dintre ele și de ce, ce se poate adapta la noi fără să dăm copy-paste, dau de aceeași țară de care uitasem de ceva timp: FINLANDA. Apoi, ca un făcut, la cateva luni după ce am început să adaptez cu succes la clasă anumite aspecte din predarea finlandeză, dau peste un festival educațional cu experți finlandezi în domeniu, organizat și susținut la Ploiești. FIEdu s-a dovedit a fi cireașa de pe tort, ceea ce știam că îmi trebuia pentru a înțelege de ce simt că Educației noastre îi lipsește ceva la care cred că Finlanda are răspuns. Festivalul s-a desfășurat sub sloganul #friendlyrevolution, o idee dezvoltată de Jukka Kangaslahti (profesor universitar, consilier pe probleme de educație în Parlamentul European și promotor al educației finlandeze în forma în care este cunoscută acum), dezvoltată și explicată de către Alexandra Anton (organizatoarea festivalului, fost masterand al Universității Turku). Sincer, mi-a plăcut ideea unei revoluții prietenoase în educație, în care cu diplomație, încet dar sigur, om cu om pot pune umărul la o schimbare de mentalitate. Mărturisesc, totuși, că în sinea mea credeam că în România acest concept se va dovedi imposibil de pus în practică. La experiențele triste și nedrepte avute pînă atunci, simțeam că nu mai e loc pentru răbdare, că lucrurile trebuie spuse pe nume, că trebuie să fim vocali, fermi și duri în lupta noastră de a ne auto-(re)-educa.

Cert e că în urma întalnirii celor doi, m-am decis să aplic și eu la Masterul pe Educație din Finlanda. Spre surprinderea mea, am fost acceptată printre cei 10 studenți internaționali și de aici, istoria s-a scris, cumva, singură.

Mi-ar lua zeci de pagini să scriu tot ce m-a învățat țara asta, deși nu e nici pe departe perfectă. Dar pot enumera cel putin cateva calități pe care finlandezii le posedă și de la care avem clar de învățat:

Sunt corecți și bine intenționați. În primul rând, am învățat că pentru a avea pretenția că poți educa alți oameni, trebuie tu însuți/însăți să ai o bază solidă din punct de vedere educațional. În Finlanda, doar 10 procente din cei care termină Masteratul în Educație (fără de care nu ar putea preda) ajung cu adevărat să facă asta. În plus, toate studiile efectuate pe cadre didactice arată negru pe alb importanța motivației în alegerea profesiei de dascăl: cei care își aleg această meserie sunt motivați aproape în exclusivitate intrinsec (adică sunt mânați de dorința de a pune umărul la formarea cat mai corectă și frumoasă posibil a unor minți și caractere, nu de salariu, siguranța oferită de un astfel de job, etc). Profesorii finlandezi nu fac parte din cea mai bine plătită categorie de angajați ai țării, dar cu siguranță nu se află nici în coada listei. Salariul unui începător pornește de la 2000 și ceva de euro. Demn de menționat este că ei nu oferă meditații și dacă ar face-o, ar fi obligați să-și declare venitul suplimentar, altfel ar fi bai. Vei fi tentat să spui că la asemenea salarii, nu e de mirare că nu mai fac și altceva pentru bani. Nimic mai greșit: întâmplător sau nu, Finlanda este și cea mai scumpă țară din Uniunea Europeană. O simplă ecografie la o clinică privată pornește de la 150 euro. Nu mai amintesc prețul mâncarii, hainelor sau al unei cine simple la un restaurant de nivel mediu. Deci nu e ca și cum își permit doar să cheltuie. Finlandezii mai țin și foarte mult la timpul lor liber, pe care preferă să-l petreacă în familie, la căsuța de vacanță de pe malul vreunui lac sau mâncând la un restaurant liniștit, plimbându-se cu bicicleta. N-o să-i vezi niciodată sacrificându-și timpul liber pentru a avea mai mulți bani, ca să-și cumpere haine, mașini scumpe și bijuterii. Și n-o să îi vezi niciodată traversând strada pe roșu, chiar dacă au timp să treacă. Și aici ajung la punctul 2.

Sunt practici și ușor demodați, deși iubesc modernismul. Sună ciudat, nu? O să te mire cînd vei vedea pe stradă tineri adulți îmbrăcați foarte practic, deloc la modă, mergînd la servici cu bicicleta în loc de mașină. O să te mai mire să vezi studente sau profesoare universitare croșetînd șosete sau mileuri în timp ce asistă în sala de curs la vreo prezentare a unui coleg, după care îți vorbesc despre ultimile apariții în materie de soft-uri de statistică. Pe de altă parte, o să-i vezi cum gătesc cele mai fancy mîncăruri, dar o să le îmbine cu cele tradiționale cînd o să te invite la cină pe malul lacului și o să cînte mereu muzică finlandeză veche. Această combinație curajoasă de modernism cu tradiție îi face să fie autentici, un atribut de care aș vrea să mă pot bucura și în țara mea, fără să-mi fie teamă așa cum încă îmi este.

Sunt distanți, dar mărinimoși. Și extrem de modești. Din nou, pare straniu, știu. N-o să-i vezi pe finlandezi pupîndu-se și îmbrățișîndu-se așa cum o facem noi latinii. Ba chiar îți vor părea cam reci, retrași, necomunicativi la început. Odată ce începi să-i cunoști mai bine, dar și ei -pe tine, realizezi că răceala lor nu e altceva decît un scut. Preferă să nu investească timp și sentimente în ceva ce îi poate răni. Magia prieteniei cu un finlandez constă în a fi constant uimit de mărinimia lor, de capacitatea lor de a empatiza cu oricine. Exemplu real: ajunsă de trei săptămîni în Finlanda, iau legătura cu o profesoară cunoscută cu un an înainte, cînd vizitasem pentru prima dată țara, după ce mă hotărîsem să mă înscriu la Master. Eu vroiam să ne întîlnim la o cafea, ea mă întreba dacă am tot ce-mi trebuie în camera mea din campus. Am răspuns că da, dar am întrebat-o unde se găsesc umerașe de haine mai ieftine, căci nu am reușit să ajung undeva să-mi cumpăr. M-a întrebat unde stau în campus, că o să mă ia într-o zi să mergem la cumpărături. La o zi după discuția aceasta, ajungînd de la cursuri, găsesc la ușa camerei mele o sacoșă cu un bilețel (neatinsă de nimeni, apropo), în care se aflau douăzeci de umerașe, două borcane cu gem de casă, alte alimente, etc. Sunînd-o să-i mulțumesc, i-am spus că mă simt prost căci nu știu cum mă pot revanșa. Răspunsul ei a fost că toți am fost studenți la un moment dat, că știe cum e și că așa făcea și pentru propria ei soră, deci să nu o iau ca milă. Ne-am întîlnit și la cafea, dar nu despre asta este vorba. Și aceasta nu a fost singura dată cînd oameni minunați mi-au întins o mînă de ajutor sau m-au făcut să mă simt ca acasă. Să mai spun că ditai profesorii universitari merg la clasa economic, nu pentru că ar fi zgîrciți, ci pentru că nu-și măsoară succesul și valoarea în lucruri trecătoare/materiale?

Sunt consecvenți, răbdători și obedienți. Cand l-am cunoscut pe Jukka Kangaslahti la FIEdu, am aflat de la dumnealui și evoluția educației finlandeze în ultima sută de ani. Sistemul de învățămînt se afla într-un haos total în anii ’50-‘ 60. Faptele de corupție erau la ordinea zilei, iar birocrația puternică din sistem împovăra bieții dascăli, care și-așa nu cîștigau suficient pentru a se întreține. Educației finlandeze i-a luat zeci de ani de reforme ca să ajungă unde este astăzi. Poate unul din ingredientele rețetei sale de succes este faptul că fiecare Guvern care a venit la conducere nu a subminat cu nimic ceea ce a făcut conducerea anterioară, nu a renunțat la ceea ce s-a dovedit a funcționa, ci doar a adus îmbunătățiri acolo unde a fost nevoie. Finlanda are și o istorie destul de sumbră, cu sute de ani sub dominație suedeză și rusă. Niciodată finlandezii nu au fost un popor de cuceritori. Au fost cuceriți, au răbdat în tăcere, luptînd subtil, însă, pentru păstrarea limbii și tradițiilor strămoșești. Și-au dus cu demnitate durerea, într-un soi de quiet revolution, dar cînd a venit momentul să-și apere teritoriul și viața, au făcut-o cu o îndîrjire demnă de cărțile lui Tolkien. De acolo și principiul mai puțin cunoscut străinilor, dar atît de firesc pentru ei, după care-și ghidează viața: SISU (acea capacitate de a face față cu demnitate adversităților și de a nu renunța chiar cînd îți e mai greu).


Și-acum te întreb pe tine, drag cititor, dacă și se pare că după o asemenea experiență, odată revenit acasă, ai mai putea vedea lucrurile la fel. Eu una, cel puțin, nu mai pot. Revenind pentru o problemă de documentație a concediului de maternitate, născînd prematur aici, deși eram programată să nasc în Finlanda, dar nemaireușind să plec – toate acestea m-au făcut să văd și mai acut diferența între Romania și Finlanda. Din nou, mi-ar lua și mai mult să scriu despre toate acele experiențe neplăcute trăite numai de cînd m-am reîntors, fără să le mai pun pe cele dinainte… Toată ființa mea dorea să urle și înainte de experiența Finlanda, darămite după!!! Mi-am promis că voi fi autentică. Mi-am jurat că voi spune ce mă doare, oricui face lucruri care nu sunt demne de un om cu omenie și bun-simț. Și eram așa, ca un curcan înfoiat, ca o bombă gata să explodeze, cînd …a venit CORONA peste noi toți. Izolată în casă, am petrecut mai mult timp pe social media decît am făcut-o vreodată. Și mi-a fost dat să asist la războiul ăsta de ideologii și păreri care mai de care mai sofisticate și mai complexe: fie totul e o conspirație menită să ne ucidă în masă, fie se merge la cealaltă extremă – unde ești jignit dacă uiți să porți masca pînă jos la gunoi. Și din toată revoluția asta gălăgioasă nu reiese decît ce separați suntem; cît de diferiți unul de altul ca mentalitate și totuși cît de similari în anumite practici și idei, în special cele care țin de libertate, empatie (mai bine zis lipsa ei), superficialitate.

E ca și cum această pandemie nu a făcut altceva decît să scoată tot ce-i mai rău din natura umană. Toate acele caracteristici umane negative pe care le-ai mai văzut și trăit și de care te-ai tot lovit de-a lungul anilor, numai că de data asta la puterea 1000. În doar patru luni, populația propriei noastre țărișoare a cunoscut o degradare psiho-emoțională fără precedent, venind doar să sublinieze și mai tare cît de mult ne lipsește tocmai ceea ce-ar trebui să definească specia umană: omenia. Din păcate, în orice clipă și în absolut orice instituție sau grupare, de la școală la piață, de pe casa scării și pînă la Minister, oamenii cu care ajungi să interacționezi sunt din ce în ce mai meschini, mai supărați pe viață, mai răzbunători. De la secretara care-ți urlă în telefon și curierul care nu vrea să mai facă doi pași pînă la ușa ta decît dacă-i lași ciubuc baban pînă la tanti de la ghișeu cu care acum rezolvi o problemă prin telefon (ca să nu vă dați reciproc Covid) și care te zorește, pentru că ea n-are chef de problemele tale – toată lumea sare ca arsă cînd e vorba să-și facă treaba pentru care este plătit. Nu mai vorbim de a face ceva în plus, din omenie, bun simț și înțelegere reală față de o problemă și mai reală. Fiecare e în pătrățica sa, dar refuză să facă măcar cît presupune suprafața ei. În schimb, toată lumea are studii de specialitate, toți lucrează în cercetare și își dau cu părerea în absolut orice domeniu. Și știi care e senzația lăsată de toate aceste atitudini atît de binecunoscute? Că nu contezi. Pentru absolut nimeni. Că ești un bun înlocuibil, o masă de oase și mușchi care întîmplător se și mișcă. Și ajungi să nu mai știi ce rol ai pe Terra sau dacă nu cumva pur și simplu faci umbră degeaba. Apoi, dacă ești și mai sensibil, trebuie să lucrezi enorm de mult cu tine însuți, ca să poți face față acestei realități.


Și mai știi care e senzația și mai pregnantă? Că principala bubă a mentalității noastre problematice nu este altceva decît lipsa cronică de Educație. În momentul în care vezi că un medic tînăr – care dă un simplu sfat în mediul online legat de purtarea măștii – este luat peste picior, jignit și acuzat, deja știi că nu mai ține doar de cercul vicios pe care ne-am obișnuit să dăm vina. Nu mai e doar dezamăgirea ne-a creat și mai multă dezamăgire și frustrarea – și mai multă frustrare. E deja caz clar de educație-lipsă. E adevărat că istoria noastră ca nație e în mare parte tristă, presărată doar ici-colo cu vreun moment fericit (niște victorii într-o bătălie, o Unire…). Dar e asta o scuză pentru a te delăsa atît de tare și a te afunda în mocirlă? N-ar trebui să fie. În momentul în care vom înțelege că suntem împreună în chestia asta numită viață și că orice acțiune de-a mea influențează direct sau indirect calitatea vieții tale și invers, atunci avem o șansă. Cînd vom pricepe că în momentul în care ai adus pe lume un copil te faci direct responsabil nu doar de viața sa ci și de soarta unei societăți, atunci lumea va deveni puțin mai bună. Cînd vom înțelege că principiile pe care i le insuflăm unui copil acum stau la baza viitorului unei țări și că asta ar trebui să ne responsabilizeze pînă-n măduva oaselor, România va fi pe drumul cel bun. Cînd vom și pricepe că Educația este cel mai important factor în crearea unei societăți stabile, greu sau imposibil de manipulat și deci -puternice – Romania deja va fi salvată. Și poate că răspunsul stă în primele paragrafe din această postare. Poate că mai multă modestie, mai puțin apetit pentru lux și material – mai puțină superficialitate, mai multă corectitudine și mult mai multă empatie sunt un început bun.

Paradoxal sau nu, abia acum, scriind aceste rînduri, încep să înțeleg cuvintele lui Jukka, cetățeanul finlandez cunoscut la Ploiești care mi-a devenit și profesor de Leadership și Management în Educație. Nu poți să produci o schimbare de mentalitate vociferînd, strigînd, urlînd. Pentru a face asta, ar trebui să poți fi înțeles, să ai de către cine. Vociferarea nu va aduce decît și mai multă frustrare și rebeliune. De aceea este nevoie de o revoluție prietenoasă, nu doar în sistemul educațional romînesc, ci și în educarea maselor, efectiv. Eu aș îndrăzni să o numesc O REVOLUȚIE TĂCUTĂ. A QUIET REVOLUTION, întocmai celei simțite de finlandezi cînd s-au aflat sub dominație străină, dar au răzbit. Cu SISU.

Disclaimer: acest text nu se dorește a fi o încercare de denigrare a Romaniei. Să nu uităm că țara noastră nu este formată doar de oamenii din ea, ci și din frumuseți, fie ele locuri, peisaje anume care nu pot decît să ne facă cinste. Mai mult, nu toți oamenii sunt la fel. Din fericire, simt că Romania încă mai are oameni frumoși la suflet și la caracter, oameni educați, cinstiți și puternici. De asemenea, acest text reflectă doar trăirile mele și nu pretind ca fiecare cititor să simtă la fel. În același timp, postarea nu se vrea a fi un text arogant, din care să reiasă că autorul este perfect, în timp ce toți ceilalți nu sunt în regulă. Nu. Autorul învață despre sine chiar în timp ce scrie. Și dacă e ok, lucrează la propriile-i slăbiciuni pe parcurs. Asta intenționez…

Romania, te iubesc. Dar schimbă-te!

Cum faci un insomniac să revină la normal? Îi aduci aminte că are un blog, că are pitici pe creier pe care știe că vrea să-i împărtășească și cu alți oameni și îi mai spui că dacă scrie după miezul nopții, textul lui va fi groaznic, fără noimă și ușor de interpretat greșit.  Eu sunt blogger-ul “în chestie”; despre mine este vorba. Eu sunt aia care se zbate în ultima perioadă să-și pună gandurile în ordine, ca mai apoi să le poată așterne undeva unde să reușească să se facă (și) înțeleasă… Inspirată profund de poveștile acelea în care într-o zi, cineva s-a săturat de cum mergeau lucrurile în viața sa și a decis să facă o schimbare, m-am trezit dimineață vorbindu-mi în gand și făcandu-mi autosugestie că voi scrie la o oră cat de cat decentă și, Slavă Domnului, văd că mi-a și reușit.

Trecand peste bucuria acestui moment, trebuie să spun că azi noapte (de fapt, mai degrabă – dimineață) m-am gandit de două-trei ori dacă să apăs butonul PUBLICĂ, după ce am scris toate acele randuri despre omenire, oameni, Romania și cat de dezamăgită sunt eu de toți și de toate. M-am uitat în sufletul meu, atat cat am putut la ora 4.30, după ce nu dormisem toată noaptea și am decis că DA – postarea merită a fi publicată. Că vreau să împărtășesc oamenilor durerea mea. Că poate nu sunt singura care simte asta. Că poate cineva se simte inspirat în vreun fel sau altul să facă o schimbare (am și vise din astea…).

Dand pe repede-nainte spre ora trezirii, mă așteaptă nici mai mult nici mai puțin de șase mesaje în spațiul virtual. De la oameni cunoscuți, rude, prieteni. Toți – foarte fericiți că mi-am reluat activitatea pe blog. Și tot…toți, contrariați de …ura mea față de propria-mi țară: “- Da’… chiar așa de rău (îți) e aici?” Și-atunci m-am prins că:

  1. nu e în regulă să scrii pe fond de oboseală maximă;
  2. un disclaimer e întotdeauna binevenit;
  3. oricat de bine intenționat ai fi, cuvintele tale pot și vor fi fi greșit înțelese de unii oameni. Și că asta e ok. Pana cand intră-n scenă Mama.

În momentul în care Mama, prietena mea cea mai bună, spune că textul proaspăt scris poate fi interpretat foarte ușor în mod eronat, încep să mă gandesc că e mai bine să citesc “ciorna” de mai multe ori. Realizez că, în euforia redescoperirii faptului că pot găsi ceva timp să-mi aștern ideile, am uitat să-mi aleg cuvintele, să scriu poate mai succint și mai obiectiv ceea ce vreau să transmit. Săraca Mamă…se înrijorează că un astfel de text îmi poate dăuna în tot ce vreau să fac ulterior în viață, că lumea e rea și abia așteaptă să te prindă la colț. Ăsta e unul dintre multele motive pentru care Mama e cea mai bună prietenă a mea: e autentică. Nu îndulcește adevărul. Mi-l prezintă așa cum e, tocmai pentru că mă iubește sincer și dorește să-mi fie bine. Dacă înainte mă supăra franchețea ei, acum o consider un dar… Recitind textul într-un moment de stare fizică mai bună, am înțeles exact de ce Mama se îngrijorează…pana și eu era să cred că urăsc Romania. Doar că nu e deloc așa. Deloc…


Vatra Dornei, Romania

…așa că vreau să fac lumină. Fie că distribui o postare pe Facebook sau scriu eu însămi ceva legat de Romania pe blogul personal, în orice mod o fac, niciodată, dar NICIODATĂ nu îmi voi urî țara. Țara sunt și EU. E parte din mine, e cartea mea de vizită. E drept că uneori am o mică ezitare în a o oferi cuiva, dar asta e pentru că, după experiența traiului într-o țară străină, te și temi uneori să nu fi confundat cu acei concetățeni care nu fac cinste țării în afara granițelor acesteia.


Cu toate acestea, Finlanda a fost țara care mi-a oferit șansa să-mi arăt originile într-un mod care să mă facă să mă simt mandru de ele. Nu doar prezentările Powerpoint de la anumite cursuri (îi mulțumesc pe această cale doamnei profesor Kristiina Peltonen pentru șansa oferită!), ci și (aparent) scurtele și simplele momente de socializare între studenții internaționali sau studenți-profesori. Nu puține au fost momentele în care micile glumițe la adresa romanilor, făcute de anumiți colegi sau cunoștințe, au fost întampinate de subsemnata cu un sentiment de frustrare, urmat de explicații scurte, respectuoase, dar la obiect, tranșante, menite să facă lumină într-un ocean internațional întunecat de micro-agresiune, rasism, ignoranță… Nu de puține ori am vorbit despre ospitalitatea specifică nouă, de comunicativitatea și căldura noastră, ca popor. De munții noștri minunați și ce istorie dureroasă, dar și frumoasă găzduiesc. Am gătit romanește pentru studenții internaționali, dar și separat, pentru prietenii mei finlandezi. Am participat la trei sau patru întalniri studențești de tip International Dinner, unde am pregătit prezentări cu și despre frumoasa mea țară. Și da, am simțit fiecare cuvant și cred că Romania încă mai are oameni frumoși sufletește, care pot schimba ceva.

Nu mi-a fost întotdeauna ușor să merg la cursuri dimineața, știind că în urmă cu doar o seară, doi romani dăduseră o spargere în -poate- cel mai liniștit carter din Turku, sau în magazinul cel mai sigur din comuna cea mai pașnică de langa orașul mai sus-menționat. IMG_20171109_202652 Nu interesa pe nimeni că spargerea fusese comisă de oameni din comunitatea rromilor; în ziar, tot ca romani erau descriși.


Dar dacă nu schimbăm nimic și sperăm că se întamplă ceva magic?

Poate binecuvantarea mea a fost să fac parte din acest minunat program masteral internațional centrat pe Educație, în care am avut cursuri și opționale care ÎNTOCMAI subiectul acesta îl tratau: diversitatea culturală și respectarea diferențelor dintre locatarii Terrei. Nu de puține ori am luat cuvantul, vorbind chiar și despre diferențele regionale din cadrul propriei mele țări. A fost un curs autentic, în care am învățat extrem de mult nu doar despre cum pot să respect mai bine ființe umane din alte colțuri ale lumii, dar am și reușit să pătrund mai adanc înlăuntrul meu, m-am conectat mai puternic la identitatea mea ca fiică a Romaniei. Am învățat să-mi iubesc țara mai mult. Sunt sigură de asta.



Dar, ca în orice familie care se respectă îndeajuns încat să-și spele rufele murdare în intimitatea propriului cămin, fiica asta afectuoasă dar și ușor cicălitoare și cu spirit critic – pe nume Cătălina – își varsă uneori of-ul de față cu frații și rudele. Doar așa simte că poate să spere din nou în mai bine; doar așa simte că poate, poate reușește să contribuie și ea catuși de puțin la o schimbare pozitivă a țării sale. Desigur, putem vorbi acum despre toate acele lucruri care știm că nu funcționează corect în spațiul carpato-danubiano-pontic, de la infrastructură, la economie, de la agricultură la turism, de la atragere și management de fonduri la sănătatea publică. Dar oricat ne-am forța să înțelegem ce se întamplă și mai ales de ce, o singură mare problemă reiese mereu, întocmai unui mușuroi de cartiță pe care tocmai l-ai aplatizat, doar ca să constați că a apărut altul doi metri mai la stanga/dreapta: EDUCAȚIA.

Fără o Educație bine pusă la punct, suntem destinați pierzaniei. Un popor extrem de ușor de manipulat, lăsandu-se pradă intereselor unor Mai-Mari, care și ăia se lasă supuși intereselor unor Și-Mai-Mari (pentru că nici ei nu au avut parte de o Educație corespunzătoare, altfel ar pune accent pe calitate, ar ști să aleagă și să gestioneze corect ceea ce contează  într-o țară). De la numărul de bănci, de farmacii pana la prețurile celor mai banale alimente, de la modul în care ești servit în orice instituție aparținătoare Statului pana la calitatea actului de învățămant, totul ține de … EDUCAȚIE. Atat timp cat


Regulă vs Excepție, Cantitate vs Calitate, Realism vs Viziune

ești o țară care pune accent pe cantitate în detrimentul clar al calității, nu ai cum să generezi cetățeni pregătiți pentru societatea pe care te lauzi cu atata nerușinare că vrei s-o creezi. Multe hartii de intocmit în orice serviciu de bugetar, multe sacrificii ca să menții un angajat cu carte de muncă, ca să te menții ca angajat undeva, multe haine – să dăm bine în orice situație, mult lux, mult acces la orice și oriunde, multă avere, multă mancare, mult gunoi: suntem societatea lui Mult-pe-Dinafară-Puțin/Deloc-Înăuntru. Suntem goliți de sentimente, dar plini de ifose. Așa suntem cuceriți: “E liber (la) orice, dar vrem la schimb sufletul tău, liniștea ta (și în cele din urmă) viața ta.”



M-am tot gandit că suntem așa de ușor manipulabili doar din cauza faptului că s-a trăit mult prea greu în ultimii ani de comunism sau poate, pe toată durata sa. Atat de greu, încat cand în sfarșit romanii au avut dreptul la libera exprimare, la libera circulatie, etc – au dus înțelegerea acestor drepturi la extrem. Însă încep să cred că o fi vorba și de ADN-ul nostru; cred că ne place superficialitatea. Ne încantă Materialul. Ne simțim bine să facem eforturi supraomenești în anumite aspecte ale vieții, doar ca să strălucim public în altele. Adorăm să ne afișăm bling-bling-urile, BMW-urile, casele, Rolex-urile sau ce se mai poartă acum, Manolo Blahnik-ii și alte asemenea achiziții. Ni se pare că suntem goi dacă ținem toate astea pentru noi și nu arătăm tuturor ce facem în orice moment. Suntem ignoranți în legătură cu mijloacele prin care obținem cele enumerate mai sus. Nu contează pe cine rănim pe cale, scopul scuză mijloacele. Ne educăm și copiii așa, în spirit de competiție acerb și lipsit de loialitate, pe principiul: Dă-i în barbă dacă e nevoie! Sărim ca arși dacă cineva îndrăznește să aibă cea mai mică umbră de observație asupra noastră și mai ales a odraslelor noastre, dar nu vrem să admitem că ne auto-educăm și îi educăm total greșit. Pentru noi, simplitatea este pentru proști. Toate astea, în țara cu cel mai mic salariu pe economie din toată Europa, cu cel mai mare indice de infracționalitate și violență, cu cele mai multe cazuri de boli grave precum TBC, boli cardiovasculare sau cancer de col uterin. Da, adevărul este că e bine să ai două merțane în fața casei, trei business-uri în familie și ‘jde mii de euro în cont făcuti cine știe cum: le poți folosi ca monedă de schimb cand hoitul îti va putrezi de boala, pentru că nu ai timp acum să te auto-educi spiritual și fizic. Tu acum tre’ să cheltui, frățică.


Nu rad și nu spun asta cu răutate. Dar o spun cu dezamăgire și o oarecare ironie pentru că mă doare cand văd atata prostie la TV, atata manipulare crasă și naivitate din partea noastră, ca popor. Nu mai avem acces la o emisiune frumoasă, nu mai știm să apreciem un documentar, tot ce ni se oferă la nenumăratele canale TV și radio din Romania (cele mai multe din toata Europa, apropo!) sunt emisiuni cu fete care se dezbracă, își caută ursitul și se ceartă ca la ușa cortului.diferenta-dintre-sarac-si-bogat-4422945920 Emisiuni manelistice, cu iz de cort. Nu tu cultură, nu tu ceva practic, nu tu umor de calitate, de bun simț. Emisiuni de umor cu înjuraturi si conținut pornografic înainte ca elevii să adoarmă, iar filmele ușurele, de comedie, mutate după ora 23, cand mai toti copiii dorm. Și culmea e că nu televiziunile-s vinovate, noi suntem: oferta se mulează cererii. Dacă le-am face o surpriză Antenelor și altor televiziuni asemănătoare să nu mai urmărim porcăriile lor, să nu le mai facem audiență, cred că s-ar schimba ceva.

Oricate injurii mi-aș lua pentru ceea ce am scris mai sus, îmi asum asta. Tot ce știu este că deși consider că toată omenirea se află în plin proces de degradare morală, la Romania situația e cu atat mai gravă, cu cat am avea resursele să stopăm acest proces, doar că nu vrem. Apropo de vrut, poate că greșesc, dar eu una efectiv refuz să-mi cresc copilul într-o societate îmbolnăvită fizic și spiritual. Refuz să îl cresc ahtiat după telefoane și tablete, refuz să-l transform cu mana mea într-un autist virtual sau într-un copil insensibil la sentimentele celorlalți, incapabil să-și gestioneze emoțiile, incapabil să transmită și să primească bucurie, pace. Nu spun că voi și reuși, e incredibil de greu să ții piept valului, dar mă încăpățanez să încerc.  Deocamdată, poate că mă ajută faptul că nu mă MAI interesează ce faimă am în spațiul online, nu MAI trăiesc pentru like-uri și viața mea nu  MAI depinde de vizualizările de pe Insta. Și mi-ar plăcea ca și el, copilul meu, să simtă independența asta. Atat.

Și ca să îmi demonstrez mie încă odată că tocmai pentru că-mi iubesc țara atat de mult, mă doare ce i se întamplă și vreau să pornim o schimbare, voi adăuga prezentarea PowerPoint făcută acum doi ani, la finalul unui curs de la Universitatea Turku, Finlanda.


Pentru că poți fi dezamăgit și să iubești în continuare.


Romania – The Land of Beautiful Paradoxes


Rom-tastic Journey: Decaderea.

Nu trebuie să fie text lung. Hai că-i două ceasul și n-ai scris nimic… de cand cu insomnia asta nu mai ai noțiunea timpului.


E prima mea postare în limba romînă (nu-mi merge “î din a” la tastatură, nu dați cu pietre…) De fapt, ca sa n-arate ciudat, voi scrie fara diacritice de data aceasta (incercand sa rezolv problema pana la postarea urmatoare), ca sa existe o constanta …

Mă gandesc cu stupoare pe langa cate momente pline de idei-gata-sa-fie-impartasite am trecut, pe motiv de oboseala cronica, derivata din chestia asta numita sugestiv Mămiceală. Sunt cel putin trei saptamani de cand imi spun zilnic: “Hai ca azi voi scrie ce ma roade, in sfarsit!” Dar niciodata n-o fac. Sfarsesc prin a adormi in fiecare noapte la 3, trezindu-ma in fiecare dimineata la 8 sau 9, cu program de mama full-time, bine stabilit. In putinul timp liber (aka cand fata doarme la pranz), reusesc sa mananc si sa ii fac mancare ei.  Faza e ca mi-am asumat chestia asta. Imi place. Am dat nastere unui pui viu; vreau sa am grija de el cat mai bine si sa-l pornesc in lume in mod cat mai frumos. Si ca sa fac asta, trebuie sa ma sacrific pe mine insami: timpul meu, cafeaua mea de dimineata, pasiunile mele mari  – scrisul, muzica, interesul pentru Educație. Sunt obosita rupta, dar imi place sa fiu mama. Sincer. Doar ca mi-e dor un pic de …mine si de ce vroiam sa ofer lumii cat inca fac umbra pe Terra, iar ca sa ma regasesc un pic si sa nu incep a o lua hai-hui cu cei cativa neuroni pe care inca ii mai posed, TREBUIE sa scriu. Scrisesem mai sus ca vreau sa scriu ce … ma roade. Pentru ca -da! – ma rod multe chestii de cand m-am intors acasa. Acum le voi asterne episod cu episod, postare cu postare, ba in romana, ba in engleza. Voi scrie trist dar si vesel, despre ce ma pasioneaza/roade, sa inteleaga si confratii mei carpato-danubiano-pontici, dar si amicii mei americani, scandinavi, de sorginte fino-ugrica, etc

Episodul 1 e scurt (editare ulterioara: m-am inselat…) , ca mi-e somn, casc din doua in doua minute si s-ar putea sa adorm cu capul pe tastatura. Nu de alta, dar …cine stie ce insiruire ciudata de litere ar aparea, fara sa am nici cea mai mica vina. materialism-makes-you-miserable

Episodul asta-i despre OAMENI. Si despre cat de rai suntem, ca specie. Despre cum ne uram reciproc, despre cum ne dorim raul, iar cand nu o facem, ravnim la bunul aproapelui, oricum. E despre efectul de turma si dorinta de a fi in rand cu lumea, din toate punctele de vedere: toale, masini, case, excursii, acces la hi-tech oricand, oriunde si oricum, dependenta de tehnologie/sex/vicii. Spiritual ceva? Canci, ca sa imit limbajul unor tineri moderni. A, scuze, ba daaaa, daca se vorbeste pe social media despre, daca e in trend, sigur ca da. Daca maine apare in spatiul virtual faptul ca a fi grec-ortodox e cea mai cool chestie, ca e un mod de a atinge supremul spiritual, ca e mindfulness la superlativ, ca iti purifica toate chakrele despre care invatasesi tu la cursul ala de Reiki, ca ultimile cercetari in domeniu releva faptul ca aceasta este, intr-adevar (totusi) dreapta credinta, sa vezi ce se umplu Bisericutele apartinatoare BOR de fani.

Dar ce-ar fi mai ok de retinut, dupa umila mea parere? Ca pana sa te uiti tu la ce face prietenul/ruda/colegul/Seful X, e de bun simt:

-sa te uiti intai in sufletul tau si sa repari dezastrele de acolo: ura, frustrari, aroganta, invidie, etc; sa iti educi copiii frumos, in spiritul politetii, al respectului fata de semeni, natura; sa te auto-educi mereu de la modul in care reciclezi gunoiul pana la modul in care alegi sa intelegi ca rolul tau in lumea asta nu este numai sa consumi, nu e numai sa te spargi in figuri cu banii pe care ii ai si ce poti face tu cu ei, nu e numai sa afisezi o masca in spatiul online, sau chiar daca esti cu adevarat fericit doar cu realizarile tale materiale – Doamne Ajuta! nu se supara nimeni – sa intelegi ca nu e totul asta. Chiar nu e. Si sa mai intelegi ca nu e niciun bai daca esti diferit, adica daca nu postezi zi de zi pe FB, Insta, Twitter si alte alea ce ai mancat, ce ai purtat, etc. Din contra. Cand vei intelege asta, te vei elibera. Apropo de studii, acestea releva faptul ca oamenii care simt nevoia sa afiseze toate achizitiile lor materiale si sa-si expuna toata viata in spatiul virtual sunt de fapt foarte nesiguri pe ei, avand in permanenta nevoia de a primi o confirmare ca sunt placuti, adorati, respectati, utilizati ca model/exemplu. Mai rau e ca, daca te incadrezi in categoria sus-mentionata, sunt sanse mari sa iti tragi si odrasla dupa tine in tot haosul asta. Apoi te plangi ca: X a atentat la siguranta fetei tale; copilul tau a fost diagnosticat cu autism; nu te mai intelegi cu fiul/fiica. Dar… la scoala te intereseaza doar notele copilului tau, nu si bunastarea sa psiho-emotionala, ba chiar si a clasei din care face parte (de multe ori cele doua se intersecteaza sau co-exista, dar de ce ti-ar pasa? -pentru tine nu mai exista si copilul altuia, al tau este buricul universului iar lumea se invarte strict in jurul sau si eventual, al hainelor sale). Dar despre conceptul asta mofturos de Parenting si intelegerea lui total gresita in Romania, intr-o editie viitoare.

Candva, o sa scriu aici si despre cele doua categorii importante de oameni: 1. cei pe care ii eviti sau nu ii cunosti si nu te astepti la ceva anume, dar se dovedesc a fi oameni minunati si prieteni de nadejde si 2. cei care iti promit marea cu sarea, primii care te ridica in slavi si iti zambesc suav doar pentru a-ti adormi vigilenta si apoi a te strivi cu rautatea lor. Pentru ca…oameni.

Nu. Nu sunt frustrata la ora asta si nici ciuda nu imi este pe nimeni. Pe absolut nimeni, fiindca nu posed un astfel de sentiment in inima mea. Am alte defecte, dar pe asta nu il am. In schimb, ma roade, ma doare si ma apasa decaderea omenirii, asa cum am perceput-o eu, un omulet simplu, in ultima decada. Spre ce ne ducem? Incotro ne indreptam? Nu trebuie un exercitiu prea complicat de imaginatie sa realizam ca o luam, incet dar sigur, la vale. Numai daca te uiti la stirile din prima luna a anului curent, fie ele o reflexie a realitatii triste in care ne scaldam sau gogonele mediatice cu scopul de a panica/goli de bani populatia, si tot deduci ca ne ducem de rapa. Niste oite urmand orbeste niste lupi deghizati in de-ai nostri. liber-arbitru

Stiu, o sa iti par o ciudata insomniaca si depresiva. Te asigur ca sunt doar o biata fiinta umana (probabil) mult prea realista si pragmatica.

Aproape ca imi vine sa-mi cer scuze de la bloguletul asta inocent, care se dorea a fi expresia trairilor frumoase ale unei profesoare romance aflate la studii in Finlanda -ca-l imprumut pentru a relata experienta mea de om reintors in Romania. Aici e totul trait la intensitate maxima, nu ne jucam…

Mi-e dor de camaruta mea din campusul UTU, de mirosul de carti din biblioteca, de aerul ala marino-subpolar, de apa aia clara si curata de la robinet, de oamenii aceia simpli, calculati, dar atat de calmi. De tot calmul ala, in sine… mi-e dor. De imperfectiunea lor amestecata cu mult bun simt si picioare bine prinse de pamant, metaforic vorbind. Si de observarea unei relatii familie-scoala normale. Si de aia mi-e foarte dor.IMG_20170903_173918

Mi-e dor sa fiu eu, fara atatea straturi si paturici de protectie contra raului din oameni. Mi-e dor sa fiu eu, fara atata nevoie de a demonstra cuiva ca merit increderea, ca stiu ce fac si ca fac bine, odata ce ma apuc sa fac.

Mi-e dor de Planeta Pamant asa cum era ea cand eram eu mica.



PS: vin si postari vesele si pozitive, nu e totul gri. Inca.

A Parent-astic Journey through Life

So much time has gone by since I last wrote anything on this little piece of web called Finntastic Journey, that I’m afraid I won’t even be able to write anymore.

Where do I start? And what will/should/could I say? I must make this quick, as my daughter has been asleep for a few hours and might wake up anytime for another ‘cup’ of mother milk.

Last time I posted something here I was the lil’ independent student who was discovering the bits and pieces of educational research in one of the most prestigious Universities from one of the most beautiful, education-prone countries of the world: Finland. This very post finds me back in Romania, with a new title and a new challenge: that of a MOM.

I won’t deny I’ve spent many nights unable to make peace with the fact that just when I was about to delve deeper into what Education truly means, I had to return to my country and put all my dreams and aspirations aside. It hasn’t always been easy. Some days were filled with depression-like thoughts. I was missing being active and feeling needed in and helpful to the world I chose to dedicate myself to. After all, I had given up on the hope that I could ever be blessed enough to have a child long before embarking on the educational journey to Finland. But… the miracle happened. Next thing you know I was about to give birth in Finland, but I just had to visit Romania for some document-related problems, which caused my baby to arrive way earlier than expected. Last thing I know I was lying on a [Romanian] hospital bed, praying she lasts one extra day in my womb… until that ‘extra’ day became today and BOOM – the tiny angel made her debut into this world.

IMG_20180510_201653Fast forward to October 2019, here I am, mothering a beautiful baby girl, who has been born prematurely. She has faced all the challenges and inconviences that prematurity brings along- gracefully and beautifully. As I watch her grow and feel in awe of not just her physical recovery, but especially the intellectual (she never ceases to amaze us with her daily acquisitions!) – I am reminded of the tremendous responsibility that I now have as a parent. Being a mom is great, I know… but if we fool ourselves to believe that our job  as parents is just to provide anything we didn’t have to them, then we’re awfully mistaken. Perhaps the latter sentence is a reminiscence of my student thoughts, ideas and lessons-learned on Parenting and Early Childhood Education, so closely connected with what is supposed to (hopefully) become my Master Thesis at UTU, Finland. I cannot for the life of me understand or fathom the emphasis that so many Romanian mothers put on ‘staying in the trend’, whether it be fashion, food, daily practices. As the interest in technology grows faster and faster, the internet is filled with forums and chat-groups of mommies who are desperate to buy the coolest things for their kids, the most unique stuff there is on the market, to cook only with the most expensive ingredients and make sure everybody sees it. Sometimes, one would begin a fight on a forum, and all the other ones get mad and throw shady words. Some get mad when an unexperienced mom simply asks a question. Though I am one for progress and change, I also believe there are things which have been proven their reliability in raising a child – for thousands of years. And those things require no particular science or studies, they just pop in a mom’s mind, if she only decides to let her instinct speak. As I say that, I am not trying to pose into the almighty, super-duper mom who knows it all – I am a student of my own mom life every single day and many times I fail. But I cannot agree with having to sacrifice every single day the time spent with my daughter  for some me-time: I believe that the sacrifices I do today will be seen in my child’s well-being later. Wasn’t I who wanted this baby so much?  So now what, I’m moaning about the lack of free time and

All-focusthe sleepless nights? I am raising a human! I cannot agree with doing things just like everybody else, just so I am in the ‘mommy trend’ – clothes, food and customs-wise. I may not be able to buy her the fanciest clothes or I may simply refuse to follow a particular trend and care for her intellectual and spiritual development more…since I believe that every parent is and should be VERY responsible for the child they ‘put’ into/give to the society. You know why? Because we are the ones complaining about the crazy times we’re living in, the uncertainty, the corruption, the manipulation. We claim we are raising our kids in a way that shapes their minds into becoming authentic, authonomous beings, who would later become these wonderful citizens of this world. Unfortunately, we don’t seem to live by these words. Not when our main interest is in permanently competing with the other parent, finding fault in the teacher’s approaches, all the while maintaining the indisputable desire of ‘stuffing’ our kids with loads of material stuff. How about less or no access to devices while they’re little? How about more emphasis on the natural world that surrounds us all, with its charm and mystery? How about teaching them to respect Nature, value people and take responsibility for their own actions?

I think this is today’s Romania: a land where we’ve been finally free (for 30 years or so) to express our ideas/feelings, but we understood this freedom wrong. It’s not just my country’s case. This “being in the trend’ thing has always been a must for people all over the world. It just seems here it’s more exacerbated. How is it in your country? What are the things that nowadays’ parents value most in educating their children?

So there you go…I did it! I wrote my first blog post in [almost] two years. I started writing about why I left, almost in diary-mode, not knowing though where I’d end up. It seems Parenting interests me more than I thought it would, so I’ll come back with more posts on the subject. And possibly ideas, too.




Almost two months have gone by. Friends are asking: “Hey, what’s up with that blog of yours? Are you posting anything these days?”. My answer usually comes straight, more concise and to the point than it used to be: “Nope.”

To my defense, the amount of workload as a new international Master’s Student in Finland didn’t give me much time to socialize, let alone write about it. But what I do hold myself accountable for is not TRYING to make the time to share my experiences in and with the Finnish educational system, as I have grown to understand it throughout the last 3 months of my life.

I still have the pictures, the ideas jotted down from every school visit as well as all the memories necessary to complete 5 or 6 blog posts, but time was not really on my side.

Or maybe that’s just the lame excuse of a woman who’s found it harder to cope with the darkness, exhaustion as well as weather and health moods…

If you had asked me last year this time how do I think living in Finland would be, I would have most probably told you it’s a ‘piece of cake’, “the easiest thing in the world”. I would have most definitely added that ‘people are overreacting’ or that ‘I’m used to heavy winters and ringing frost. It’s no big deal’. And while I do believe that some people may overreact or that heavy winters are not only a Finnish trait, I also believe that it’s probably better to not make statements until you’ve lived in a country for at least one whole season.IMG_20171205_193021

The same goes for me. I made assumptions thinking I have it all figured it out. Little did I know … After 3 months of intense ongoing process of assessment through written assignments, PowerPoint presentations and an intense focus on research (including statistics) – I can safely say that my physical body is quite tired. Not the same can be said about my spirits, though. November is gone and so is the feeling of psychological distress. I am now in a much better place. What I have never given up was the passion for what I am doing and the sense of purpose in knowing why I am here in the first place. Every Tuesday, the children at the Turun Normaalikoulu where I’m teaching Romanian, make me realize I must be doing something right, I must be following the good path in education, hopefully.

As I’m writing from one of UTU’s cafeterias, I am once again reminded of the beauty of not having everything figured out, but knowing you’re on the good direction. This is my idea about leading in education: if you have that fire in your soul, that light of hope that you can actually make a difference in the world, that you are fighting for the good causes and the right values, you are on the right track already. The rest of it, the by-passers and the inevitable rocks and cracks in the road are there to remind you not to lose appreciation for your goals and not to take any push-forward (when you feel like changing direction) for granted. Not to lose your Sisu.

To me, Finland itself was and is my push-forward. My “don’t let go” of the Dream. A dream that countries like Romania, for instance, can have true Leaders in education, that fight for equity, inclusion, a culture of trust and sharing as opposed to competition and undermining, openness to parent collaboration and feedback. And a sense that it’s never too late to learn.

Today, I thank the people who trusted me enough to accept me in this Masters’ Degree, the wonderful Finnish people that I’ve met along the way who’ve been with me through thick and thin,  my amazing classmates that teach me important values every day and, not least, Finland as a whole, for, well, everything. Today, I show you my immense gratitude (and thank you for last night’s Northern Light – it was my first ever) 🙂

Hyvää itsenäisyyspäivä! #suomi100IMG_20171205_153443


Me, myself and … Finland

It is not the easiest thing in the world to admit that, for a long time, you weren’t able to find the right words or information to continue sharing your blog with the world. However, there comes a day when suddenly all your thoughts and feelings take shape. And they just need to be let out.IMG_20170917_181450

One year after visiting Finland for the very first time in my life, thinking I might not have the chance to visit it again very soon, here I am telling the story from the exact place where I stood when I envisioned myself studying here and making a difference in Education in my country. Educarium, 1st floor library, round table, this time with a giant coffee mug on the table, earphones connected to laptop and an even bigger fire in my heart.

I came back home last November, after just 5 days of visiting two schools and the University – feeling refreshed and inspired. Wanting to change the world to the better. Feeling like there’s no mountaiIMG_20170826_171737n too high or water too deep that I cannot ‘conquer’. Translated into a teacher’s vocabulary, wanting to impact the world of education in Romania, so much so that there will never be unhappy kids, panicked parents and tired teachers anymore. I realize what big of a dream I had and still do, but this time I actually get to work hard and try to see if I can actually do something about it.

As I got home after the Finland study trip last year, I began the application process, which was all in all a complex one, but a piece of cake compared to Romanian bureaucracy. To my surprise and total excitement, I found out I was accepted among the 10 international students for this degree program. It took a great deal of preparation, but here I am today, feeling 19 again, writing assignments and projects. But this time, I am learning more than theory. I am studying the bits and pieces of what makes up research and what it means being a researcher in education. I am taught that my Master Thesis topic truly matters and that I really get to make a difference, if I want to.

And yes, I genuinely want to.  IMG_20170926_162335

Why? Because I see children in my country struggling with infinite homework and with the idea of always having to compete with someone. I see them being encouraged to use technology more and more and their brains less and less. And the technology used is never really with a good cause and a positive psychological outcome. I see parents being preoccupied with their children’s material status more than with their socio-emotional well-being. I see them afraid to communicate with the teachers, for fear of being told that they could or should change something. I see teachers too exhausted to even try to make a difference. I see them fighting to stay in the system or not belonging to it in the first place, but refusing to let go, because “it’s few money, but at least it’s stable”. There needs to be a shift in Romanian mentality when it comes to education. There needs to be people who are willing to make all kinds of efforts, including leaving family and other personal dreams behind, to contribute to a Friendly Revolution in Education – as Dr. Jukka Kangaslahti so finely pointed out. I am honored and humbled to be one of those who was trusted to work for Education’s best interest.


This is not the right time to share my experience as a temporary resident of Finland. I will do that in another blog post. But it’s worth mentioning that, so far, it has been a continuous journey to self-discovery, coupled with acquiring a sense of peace of mind never known before. Among all these student responsibilities, I am slowly learning to enjoy life as it is and to prioritize chores, thoughts, feelings. This means distancing oneself from what makes up life and adopt the spectator attitude for a bit. In humans’ quest to make everything personal, we sometimes forget to enjoy the little moments that make living such a gift. Someone told me we may want to look beyond the forest, the trees and even clouds to get the bigger picture and choose what is truly important.

And I choose Education.