Se spune că atunci cînd ajungi să te compari cu alții, înseamnă că nu ești suficient de sigur pe tine, că nu ai încredere că ești capabil să faci o mulțime de lucruri, de la a-ți împlini un vis personal până la a-i face pe alții fericiți (uneori, primul însemnând al doilea). Ce se întamplă, însă, atunci cand ajungi să-ți compari țara cu altele, mereu?
Dacă ne uităm numai la câți români au decis să plece din țara lor, realizăm că în mintea lor a avut loc, probabil, anterior, o comparație între statul în care le-a fost dat să se nască și să trăiască și alte țări în care viața pare să fie mai bună din toate punctele de vedere.
Acest proces de punere în balanță a calităților și slăbiciunilor țării în care m-am născut nu m-a ocolit nici pe mine. Sunt convinsă că nu am fost nici prima și nu voi fi nici ultima care face asta. În 2017, după doar trei ani de predat în învățămantul preuniversitar de stat, am decis că locul meu nu mai este aici. Nu a fost o revelație, așa cum încep multe povești de succes ale unor români plecați să-și construiască un viitor mai bun. Nu. A fost o acumulare graduală de frustrări dar și de vise pe care știam că nu le pot împlini sub nicio formă aici. Cel puțin, nu în modul în care țara mea este construită acum. Ceea ce mă face poate ciudată este că nu am avut măcar o clipă în minte plecatul ca mijloc de îmbogățire, deși țara pe care pusesem ochii de ceva timp poate oferi această șansă. Eu plecam cu visul unui profesor care simte că nu este lăsat de sistem să exploreze toate modurile în care un om poate forma frumos minți și caractere. Plecam să acumulez informații prețioase și experiență serioasă ca să pot să mă întorc să și FAC CEVA CONCRET.
De la decizia luată în sufletul meu de a părăsi țara și până la a găsi locul ideal pentru perfecționare nu a fost decat un pas. Făcut neintenționat, dealtfel. Dacă ai avut vreodată un sentiment de dejá-vu, vei ști ce spun. De mic copil aveam o senzație stranie cand vedeam conifere. Închideam ochii și vedeam lacuri mari, limpezi langă păduri de conifere. “Corect, vii din Țara Dornelor”, vei spune. Doar că la Dorna nu sunt lacuri… Odată, în timp ce urmăream un documentar despre ținuturile nordice, am avut cel mai ciudat sentiment, de parcă mă întorceam într-un loc unde nu mai fusesem de mult. O fi fost real ce simțeam sau nu, dar mă îndrăgostisem și de muzica lor. Și uite așa, peste ani și ani de zile, profesor fiind, cercetînd de zor pe cont propriu ce sisteme educaționale au alte țări, care e cel mai de succes dintre ele și de ce, ce se poate adapta la noi fără să dăm copy-paste, dau de aceeași țară de care uitasem de ceva timp: FINLANDA. Apoi, ca un făcut, la cateva luni după ce am început să adaptez cu succes la clasă anumite aspecte din predarea finlandeză, dau peste un festival educațional cu experți finlandezi în domeniu, organizat și susținut la Ploiești. FIEdu s-a dovedit a fi cireașa de pe tort, ceea ce știam că îmi trebuia pentru a înțelege de ce simt că Educației noastre îi lipsește ceva la care cred că Finlanda are răspuns. Festivalul s-a desfășurat sub sloganul #friendlyrevolution, o idee dezvoltată de Jukka Kangaslahti (profesor universitar, consilier pe probleme de educație în Parlamentul European și promotor al educației finlandeze în forma în care este cunoscută acum), dezvoltată și explicată de către Alexandra Anton (organizatoarea festivalului, fost masterand al Universității Turku). Sincer, mi-a plăcut ideea unei revoluții prietenoase în educație, în care cu diplomație, încet dar sigur, om cu om pot pune umărul la o schimbare de mentalitate. Mărturisesc, totuși, că în sinea mea credeam că în România acest concept se va dovedi imposibil de pus în practică. La experiențele triste și nedrepte avute pînă atunci, simțeam că nu mai e loc pentru răbdare, că lucrurile trebuie spuse pe nume, că trebuie să fim vocali, fermi și duri în lupta noastră de a ne auto-(re)-educa.
Cert e că în urma întalnirii celor doi, m-am decis să aplic și eu la Masterul pe Educație din Finlanda. Spre surprinderea mea, am fost acceptată printre cei 10 studenți internaționali și de aici, istoria s-a scris, cumva, singură.
Mi-ar lua zeci de pagini să scriu tot ce m-a învățat țara asta, deși nu e nici pe departe perfectă. Dar pot enumera cel putin cateva calități pe care finlandezii le posedă și de la care avem clar de învățat:
Sunt corecți și bine intenționați. În primul rând, am învățat că pentru a avea pretenția că poți educa alți oameni, trebuie tu însuți/însăți să ai o bază solidă din punct de vedere educațional. În Finlanda, doar 10 procente din cei care termină Masteratul în Educație (fără de care nu ar putea preda) ajung cu adevărat să facă asta. În plus, toate studiile efectuate pe cadre didactice arată negru pe alb importanța motivației în alegerea profesiei de dascăl: cei care își aleg această meserie sunt motivați aproape în exclusivitate intrinsec (adică sunt mânați de dorința de a pune umărul la formarea cat mai corectă și frumoasă posibil a unor minți și caractere, nu de salariu, siguranța oferită de un astfel de job, etc). Profesorii finlandezi nu fac parte din cea mai bine plătită categorie de angajați ai țării, dar cu siguranță nu se află nici în coada listei. Salariul unui începător pornește de la 2000 și ceva de euro. Demn de menționat este că ei nu oferă meditații și dacă ar face-o, ar fi obligați să-și declare venitul suplimentar, altfel ar fi bai. Vei fi tentat să spui că la asemenea salarii, nu e de mirare că nu mai fac și altceva pentru bani. Nimic mai greșit: întâmplător sau nu, Finlanda este și cea mai scumpă țară din Uniunea Europeană. O simplă ecografie la o clinică privată pornește de la 150 euro. Nu mai amintesc prețul mâncarii, hainelor sau al unei cine simple la un restaurant de nivel mediu. Deci nu e ca și cum își permit doar să cheltuie. Finlandezii mai țin și foarte mult la timpul lor liber, pe care preferă să-l petreacă în familie, la căsuța de vacanță de pe malul vreunui lac sau mâncând la un restaurant liniștit, plimbându-se cu bicicleta. N-o să-i vezi niciodată sacrificându-și timpul liber pentru a avea mai mulți bani, ca să-și cumpere haine, mașini scumpe și bijuterii. Și n-o să îi vezi niciodată traversând strada pe roșu, chiar dacă au timp să treacă. Și aici ajung la punctul 2.

Sunt practici și ușor demodați, deși iubesc modernismul. Sună ciudat, nu? O să te mire cînd vei vedea pe stradă tineri adulți îmbrăcați foarte practic, deloc la modă, mergînd la servici cu bicicleta în loc de mașină. O să te mai mire să vezi studente sau profesoare universitare croșetînd șosete sau mileuri în timp ce asistă în sala de curs la vreo prezentare a unui coleg, după care îți vorbesc despre ultimile apariții în materie de soft-uri de statistică. Pe de altă parte, o să-i vezi cum gătesc cele mai fancy mîncăruri, dar o să le îmbine cu cele tradiționale cînd o să te invite la cină pe malul lacului și o să cînte mereu muzică finlandeză veche. Această combinație curajoasă de modernism cu tradiție îi face să fie autentici, un atribut de care aș vrea să mă pot bucura și în țara mea, fără să-mi fie teamă așa cum încă îmi este.
Sunt distanți, dar mărinimoși. Și extrem de modești. Din nou, pare straniu, știu. N-o să-i vezi pe finlandezi pupîndu-se și îmbrățișîndu-se așa cum o facem noi latinii. Ba chiar îți vor părea cam reci, retrași, necomunicativi la început. Odată ce începi să-i cunoști mai bine, dar și ei -pe tine, realizezi că răceala lor nu e altceva decît un scut. Preferă să nu investească timp și sentimente în ceva ce îi poate răni. Magia prieteniei cu un finlandez constă în a fi constant uimit de mărinimia lor, de capacitatea lor de a empatiza cu oricine. Exemplu real: ajunsă de trei săptămîni în Finlanda, iau legătura cu o profesoară cunoscută cu un an înainte, cînd vizitasem pentru prima dată țara, după ce mă hotărîsem să mă înscriu la Master. Eu vroiam să ne întîlnim la o cafea, ea mă întreba dacă am tot ce-mi trebuie în camera mea din campus. Am răspuns că da, dar am întrebat-o unde se găsesc umerașe de haine mai ieftine, căci nu am reușit să ajung undeva să-mi cumpăr. M-a întrebat unde stau în campus, că o să mă ia într-o zi să mergem la cumpărături. La o zi după discuția aceasta, ajungînd de la cursuri, găsesc la ușa camerei mele o sacoșă cu un bilețel (neatinsă de nimeni, apropo), în care se aflau douăzeci de umerașe, două borcane cu gem de casă, alte alimente, etc. Sunînd-o să-i mulțumesc, i-am spus că mă simt prost căci nu știu cum mă pot revanșa. Răspunsul ei a fost că toți am fost studenți la un moment dat, că știe cum e și că așa făcea și pentru propria ei soră, deci să nu o iau ca milă. Ne-am întîlnit și la cafea, dar nu despre asta este vorba. Și aceasta nu a fost singura dată cînd oameni minunați mi-au întins o mînă de ajutor sau m-au făcut să mă simt ca acasă. Să mai spun că ditai profesorii universitari merg la clasa economic, nu pentru că ar fi zgîrciți, ci pentru că nu-și măsoară succesul și valoarea în lucruri trecătoare/materiale?
Sunt consecvenți, răbdători și obedienți. Cand l-am cunoscut pe Jukka Kangaslahti la FIEdu, am aflat de la dumnealui și evoluția educației finlandeze în ultima sută de ani. Sistemul de învățămînt se afla într-un haos total în anii ’50-‘ 60. Faptele de corupție erau la ordinea zilei, iar birocrația puternică din sistem împovăra bieții dascăli, care și-așa nu cîștigau suficient pentru a se întreține. Educației finlandeze i-a luat zeci de ani de reforme ca să ajungă unde este astăzi. Poate unul din ingredientele rețetei sale de succes este faptul că fiecare Guvern care a venit la conducere nu a subminat cu nimic ceea ce a făcut conducerea anterioară, nu a renunțat la ceea ce s-a dovedit a funcționa, ci doar a adus îmbunătățiri acolo unde a fost nevoie. Finlanda are și o istorie destul de sumbră, cu sute de ani sub dominație suedeză și rusă. Niciodată finlandezii nu au fost un popor de cuceritori. Au fost cuceriți, au răbdat în tăcere, luptînd subtil, însă, pentru păstrarea limbii și tradițiilor strămoșești. Și-au dus cu demnitate durerea, într-un soi de quiet revolution, dar cînd a venit momentul să-și apere teritoriul și viața, au făcut-o cu o îndîrjire demnă de cărțile lui Tolkien. De acolo și principiul mai puțin cunoscut străinilor, dar atît de firesc pentru ei, după care-și ghidează viața: SISU (acea capacitate de a face față cu demnitate adversităților și de a nu renunța chiar cînd îți e mai greu).

…
Și-acum te întreb pe tine, drag cititor, dacă și se pare că după o asemenea experiență, odată revenit acasă, ai mai putea vedea lucrurile la fel. Eu una, cel puțin, nu mai pot. Revenind pentru o problemă de documentație a concediului de maternitate, născînd prematur aici, deși eram programată să nasc în Finlanda, dar nemaireușind să plec – toate acestea m-au făcut să văd și mai acut diferența între Romania și Finlanda. Din nou, mi-ar lua și mai mult să scriu despre toate acele experiențe neplăcute trăite numai de cînd m-am reîntors, fără să le mai pun pe cele dinainte… Toată ființa mea dorea să urle și înainte de experiența Finlanda, darămite după!!! Mi-am promis că voi fi autentică. Mi-am jurat că voi spune ce mă doare, oricui face lucruri care nu sunt demne de un om cu omenie și bun-simț. Și eram așa, ca un curcan înfoiat, ca o bombă gata să explodeze, cînd …a venit CORONA peste noi toți. Izolată în casă, am petrecut mai mult timp pe social media decît am făcut-o vreodată. Și mi-a fost dat să asist la războiul ăsta de ideologii și păreri care mai de care mai sofisticate și mai complexe: fie totul e o conspirație menită să ne ucidă în masă, fie se merge la cealaltă extremă – unde ești jignit dacă uiți să porți masca pînă jos la gunoi. Și din toată revoluția asta gălăgioasă nu reiese decît ce separați suntem; cît de diferiți unul de altul ca mentalitate și totuși cît de similari în anumite practici și idei, în special cele care țin de libertate, empatie (mai bine zis lipsa ei), superficialitate.

E ca și cum această pandemie nu a făcut altceva decît să scoată tot ce-i mai rău din natura umană. Toate acele caracteristici umane negative pe care le-ai mai văzut și trăit și de care te-ai tot lovit de-a lungul anilor, numai că de data asta la puterea 1000. În doar patru luni, populația propriei noastre țărișoare a cunoscut o degradare psiho-emoțională fără precedent, venind doar să sublinieze și mai tare cît de mult ne lipsește tocmai ceea ce-ar trebui să definească specia umană: omenia. Din păcate, în orice clipă și în absolut orice instituție sau grupare, de la școală la piață, de pe casa scării și pînă la Minister, oamenii cu care ajungi să interacționezi sunt din ce în ce mai meschini, mai supărați pe viață, mai răzbunători. De la secretara care-ți urlă în telefon și curierul care nu vrea să mai facă doi pași pînă la ușa ta decît dacă-i lași ciubuc baban pînă la tanti de la ghișeu cu care acum rezolvi o problemă prin telefon (ca să nu vă dați reciproc Covid) și care te zorește, pentru că ea n-are chef de problemele tale – toată lumea sare ca arsă cînd e vorba să-și facă treaba pentru care este plătit. Nu mai vorbim de a face ceva în plus, din omenie, bun simț și înțelegere reală față de o problemă și mai reală. Fiecare e în pătrățica sa, dar refuză să facă măcar cît presupune suprafața ei. În schimb, toată lumea are studii de specialitate, toți lucrează în cercetare și își dau cu părerea în absolut orice domeniu. Și știi care e senzația lăsată de toate aceste atitudini atît de binecunoscute? Că nu contezi. Pentru absolut nimeni. Că ești un bun înlocuibil, o masă de oase și mușchi care întîmplător se și mișcă. Și ajungi să nu mai știi ce rol ai pe Terra sau dacă nu cumva pur și simplu faci umbră degeaba. Apoi, dacă ești și mai sensibil, trebuie să lucrezi enorm de mult cu tine însuți, ca să poți face față acestei realități.

Și mai știi care e senzația și mai pregnantă? Că principala bubă a mentalității noastre problematice nu este altceva decît lipsa cronică de Educație. În momentul în care vezi că un medic tînăr – care dă un simplu sfat în mediul online legat de purtarea măștii – este luat peste picior, jignit și acuzat, deja știi că nu mai ține doar de cercul vicios pe care ne-am obișnuit să dăm vina. Nu mai e doar dezamăgirea ne-a creat și mai multă dezamăgire și frustrarea – și mai multă frustrare. E deja caz clar de educație-lipsă. E adevărat că istoria noastră ca nație e în mare parte tristă, presărată doar ici-colo cu vreun moment fericit (niște victorii într-o bătălie, o Unire…). Dar e asta o scuză pentru a te delăsa atît de tare și a te afunda în mocirlă? N-ar trebui să fie. În momentul în care vom înțelege că suntem împreună în chestia asta numită viață și că orice acțiune de-a mea influențează direct sau indirect calitatea vieții tale și invers, atunci avem o șansă. Cînd vom pricepe că în momentul în care ai adus pe lume un copil te faci direct responsabil nu doar de viața sa ci și de soarta unei societăți, atunci lumea va deveni puțin mai bună. Cînd vom înțelege că principiile pe care i le insuflăm unui copil acum stau la baza viitorului unei țări și că asta ar trebui să ne responsabilizeze pînă-n măduva oaselor, România va fi pe drumul cel bun. Cînd vom și pricepe că Educația este cel mai important factor în crearea unei societăți stabile, greu sau imposibil de manipulat și deci -puternice – Romania deja va fi salvată. Și poate că răspunsul stă în primele paragrafe din această postare. Poate că mai multă modestie, mai puțin apetit pentru lux și material – mai puțină superficialitate, mai multă corectitudine și mult mai multă empatie sunt un început bun.
Paradoxal sau nu, abia acum, scriind aceste rînduri, încep să înțeleg cuvintele lui Jukka, cetățeanul finlandez cunoscut la Ploiești care mi-a devenit și profesor de Leadership și Management în Educație. Nu poți să produci o schimbare de mentalitate vociferînd, strigînd, urlînd. Pentru a face asta, ar trebui să poți fi înțeles, să ai de către cine. Vociferarea nu va aduce decît și mai multă frustrare și rebeliune. De aceea este nevoie de o revoluție prietenoasă, nu doar în sistemul educațional romînesc, ci și în educarea maselor, efectiv. Eu aș îndrăzni să o numesc O REVOLUȚIE TĂCUTĂ. A QUIET REVOLUTION, întocmai celei simțite de finlandezi cînd s-au aflat sub dominație străină, dar au răzbit. Cu SISU.
Disclaimer: acest text nu se dorește a fi o încercare de denigrare a Romaniei. Să nu uităm că țara noastră nu este formată doar de oamenii din ea, ci și din frumuseți, fie ele locuri, peisaje anume care nu pot decît să ne facă cinste. Mai mult, nu toți oamenii sunt la fel. Din fericire, simt că Romania încă mai are oameni frumoși la suflet și la caracter, oameni educați, cinstiți și puternici. De asemenea, acest text reflectă doar trăirile mele și nu pretind ca fiecare cititor să simtă la fel. În același timp, postarea nu se vrea a fi un text arogant, din care să reiasă că autorul este perfect, în timp ce toți ceilalți nu sunt în regulă. Nu. Autorul învață despre sine chiar în timp ce scrie. Și dacă e ok, lucrează la propriile-i slăbiciuni pe parcurs. Asta intenționez…